După ce Rusia a invadat Ucraina, aliații au impus sancțiuni atât de rapide și cuprinzătoare încât sancțiuni similare nu pot fi revocate. Chiar și cu izolarea Iranului și a Venezuelei, producătorii de petrol izolați de piețele financiare globale nu pot face față restricțiilor impuse Rusiei.

Există însă un alt exportator de mărfuri a cărui experiență poate oferi lecții atât pentru țările sancționate, cât și pentru Moscova: Africa de Sud a fost izolată și supusă unor restricții severe de la mijlocul anilor 1980 până când liderul opoziției Nelson Mandela a fost eliberat din închisoare în 1990. Da, Rusia este mult mai mare și exportă petrol în loc să-l importe. Dar lumea este mai integrată decât înainte, iar costurile sancțiunilor sunt în creștere.

În urmă cu 40 de ani, în ciuda indignării pe care au provocat-o sancțiunile, încă mă uimește faptul că țările care au impus sancțiunile au lăsat portițe de scăpare din cauza nevoii lor de resurse naturale. În cele din urmă, la fel ca Rusia, Africa de Sud a reușit să găsească un alt partener comercial. Și nu toate consecințele neintenționate pentru economia internă au fost negative. Aceasta este, de asemenea, o poveste cunoscută. Totuși, sancțiunile economice au contribuit la declinul guvernării minorității albe. Motivul principal este că la începutul anilor 1980, la fel ca Rusia în 2022, Africa de Sud era deja o economie necompetitivă care se baza foarte mult pe industriile extractive.

Nu doar economia rusă suferă astăzi; țara pierde și pe câmpul de luptă. În mai puțin de o săptămână, Moscova a pierdut luni de succese, în timp ce contraofensiva ucraineană avansează rapid. Acest lucru a luat Rusia prin surprindere și a alarmat chiar și șoimii pro-Kremlin. Africa de Sud ar putea fi un memento oportun pentru a ne reaminti că, atunci când lucrurile sunt dificile, restricțiile suplimentare încurajează elitele să facă presiuni pentru negocieri.

S-au scris multe despre particularitățile sancțiunilor din Africa de Sud și puteți găsi și citi despre ele oriunde. Voi nota doar pe scurt că acestea pot fi împărțite în două perioade. Prima este relativ blândă, 1962-1982, ce poate fi comparată cu sancțiunile împotriva Rusiei din perioada 2014-2021. Africa de Sud a continuat să fie o parte importantă a economiei globale, luând în considerație faptul că aurul, diamantele, platina și uraniul se dobândeau într-o mare măsură anume în această țară. Cei 10% de la culmea capitalului au continuat să se îmbogățească chiar și cu aceste sancțiuni.

Africa de Sud a găsit soluții de rezolvare pentru high tech. De exemplu, țara a reușit să stăpânească producția sub licență a avioanelor de atac italiene Aermacchi MB-326 (denumirea sud-africană era Impala). Avioanele de vânătoare franceze Mirage III și Mirage F1 au fost produse tot sub licență. Complexul militar-industrial sud-african era avansat din punct de vedere tehnologic, iar produsele sale erau cumpărate de lumea a treia.

Principalul prieten al regimului de apartheid era Israelul. Împreună cu oamenii de știință israelieni, Africa de Sud a construit o bombă atomică, ba chiar și au testat-o în ocean. Alți prieteni prin intermediul cărora Africa de Sud a eludat sancțiunile, în special cele financiare, au fost Hong Kong-ul britanic și Taiwanul (Republica Chineză). Africa de Sud cea rasistă a ajuns până la acordarea tuturor cetățenilor taiwanezi statutul de "alb de onoare" (honorary whites). Le-a acordat cetățenilor taiwanezi și celor care au emigrat din Taiwan toate drepturile pe care le aveau în Africa de Sud rezidenții de rasă albă.

Vremurile rele pentru Africa de Sud au venit la începutul anilor 1980, când Ronald Reagan a devenit președintele Statelor Unite, iar în Europa stânga a forțat guvernele locale, mai cu seamă în Franța, Țările de Jos și Germania, din care proveneau burii sud-africani, să adopte sancțiuni foarte dure împotriva regimului de apartheid. În 1986, Statele Unite au adoptat Legea Generală Antipartheid (Comprehensive Anti-Apartheid Act), care interzicea complet toate relațiile financiare și economice cu Africa de Sud. În doi ani, toate marile companii americane și europene au părăsit Africa de Sud. Inflația a început să facă ravagii în țară, economia a intrat în declin, iar succesele din războaiele din teritoriile "lumii sud-africane", din Namibia, Angola sau Mozambic, au fost înlocuite de înfrângeri.

Sub sancțiuni foarte dure, similare cu sancțiunile actuale împotriva Rusiei, Africa de Sud a rezistat 8-9 ani. În 1989-1991, regimul a fost forțat să se democratizeze, în mod principal prin abolirea regimului de apartheid. De altfel, înfrângerea Africii de Sud a coincis cu înfrângerea URSS. Armele nucleare au fost retrase din Africa de Sud. Războiul pentru "lumea sud-africană" a luat sfârșit. Dar, pe plan intern, regimul s-a schimbat treptat, fără revoluții. Practic, nimeni de la vârful apartheidului nu a fost pedepsit pentru faptele sale. Există, de asemenea, o mulțime de materiale despre cum trăiește astăzi o Africă de Sud "democratizată".

Rusia este din ce în ce mai represivă, așa că poate rezista mai mult timp lstagnării. Tensiunile, însă, se manifestă, iar victimele de pe câmpul de luptă se adună. Nu există nicio garanție a succesului sancțiunilor. Federația Rusă, recent declarată stat-terorist, va mai continua să ne terorizeze, iar noi, europenii, nu avem decât să ne apărăm libertatea, stând ferm în fața tiraniei. Parafrazând spusele lui Richard Lugar: Noi suntem împotriva tiraniei, iar tirania e în Rusia!

Începutul colonizării Orientului Îndepărtat

Sudul Orientului Îndepărtat, care a devenit parte a Imperiului Rus în 1858-1860, a fost colonizat din metropolă în principal de ruși, care, la acea vreme, însemnau toți slavii din est. Până la construcția căii ferate transsiberiene în 1903, colonizarea s-a desfășurat în principal pe mare în jurul Asiei, de la Odessa la Vladivostok. Mulți coloniști au murit pe drum din cauza climatului neobișnuit și a bolilor. Orientul Îndepărtat a fost, de asemenea, colonizat de cazacii veniți din Transbaikalia pe uscat. În 1858 a fost înființată Oastea cazacilor din Amur, iar în 1889 a fost înființată Oastea Ussuriisk. De asemenea, s-a organizat crearea coloniilor cu relocarea cetățenilor din regiunile cazace ale Rusiei europene, inclusiv din Kuban, unde predominau ucrainenii.

În Orientul Îndepărtat s-au format trei regiuni: Amur, Primorsk și Sahalin. Pe lângă actualei regiuni Primorsk, vastul Oblastul Primorsk de atunci cuprindea o mare parte din actuala regiune Habarovsk, litoralul Mării Ohotsk și Kamceatka. Conform recensământului din 1897, populația totală a fost de 371,7 mii de locuitori, dintre care 178,2 mii (47,9%) erau relativ ruși (velikoruși) și 56,8 mii (15,3%) erau ucraineni (maloruși). O proporție semnificativă din populația acestor teritorii era formată din chinezi, coreeni și populații indigene.

La începutul secolului al XX-lea, populația din Orientul Îndepărtat a crescut foarte mult, în principal datorită colonizării. Conform evaluării Ministerului imperial al Afacerilor Interne, în 1914, în trei provincii erau 890.500 de persoane. În 1923, după ce Orientul Îndepărtat a fost încorporat în RSFSR, proporția de ucraineni în rândul populației din Primorie a fost estimată la 34,9%,pe când populația rușilor la 34,6%, iar în rândul populației din Priamurie la 31,6%. Ucrainenii au populat dens câteva districte, în special orașul Nikolsk-Ussuriisk (în prezent Ussuriisk) și împrejurimile sale.

În ciuda ponderii semnificative a ucrainenilor în populație, limba ucraineană a fost practic lipsită de dreptul de a exista, în special în orașe. De fapt, toate posturile importante din structurile de stat, inclusiv cele educaționale, erau ocupate de ruși, care au aderat și au răspândit părerea că limba ucraineană este un "dialect rural" al limbii ruse. Prin urmare, în orașe, limba rusă a fost cea mai frecventă. Printre ucrainenii care s-au mutat în orașe, mulți se rușinau să vorbească limba maternă. Destul de des, ucrainenii, pentru a adăuga soliditate numelor lor de familie, le-au schimbat în forma rusă, adăugând terminații precum "-ov" sau "-iv". Potrivit lui V. Ilici-Svitici:

Printre vechile firme comerciale au început să apară altele noi, fără îndoială de origine ucraineană. Dar, asemenea unui băiat de la sat, luat la „muscali”, care acum, dintr-un motiv oarecare, se consideră mai bun decât țăranii neciopliți și, prin urmare, se rușinează, din cauza prostiei, de limba sa maternă, fondatorii firmelor fragile se grăbesc să își ascundă originea, să-și nege naționalitatea, dacă nu să-și schimbe, atunci cel puțin să-și denatureze numele de familie, astfel încât, pe panourile magazinelor, Pavliuk, de exemplu, se transformă în Pavliukov, Reaboșapka sau Reabokon, în Reaboșapkov sau Reabokonev, etc.

Viața publică ucraineană a apărut destul de devreme, dar slab, deoarece intelectualitatea națională, deși mică, a fost suprimată de regim. Coloniștii erau în mare parte țărani, majoritatea analfabeți. Din cauza condițiilor de cenzură introduse prin Ucazul de la Ems din 1876, care interzicea chiar utilizarea limbii ucrainene, nu a existat presă națională. Prin urmare, singura formă posibilă de manifestare a vieții naționale ucrainene la acea vreme era teatrul.

În 1897, o trupă de teatru condusă de Perovski a venit în Orientul Îndepărtat. Mai târziu, au apărut trupe de teatru mai mari, de exemplu, o trupă mare a lui K. Miroslavski. Mai târziu, grupul a fost completat cu amatori locali și s-a împărțit în mai multe grupuri-uniuni. Aceste grupuri au unit publicul într-o comunitate și au consolidat gândirea publică.

Cele mai active la acea vreme în Vladivostok erau cercurile teatrale, culturale și educaționale ucrainene, conduse de ofițerul Podem, din rândul marinarilor din portul Vladivostok. Cărțile ucrainene ajungeau rar în Orientul Îndepărtat, dar marinarii din Vladivostok aveau și cea mai mare bibliotecă din țară.

Spectacolele au trezit conștiința națională și au avut un succes uriaș. Acestea au avut loc în toate orașele din Orientul Îndepărtat, de la Port Arthur și Vladivostok la Blagoveșcensk, Habarovsk și orașe mai mici.

Odată cu Revoluția din februarie, organizațiile naționale ucrainene au început să lucreze în mod activ în zonă, cu scopul de a-i separa pe coloniștii ucraineni de restul popoarelor din regiune, de a preveni rusificarea spontană și de a păstra limba, identitatea și cultura ucraineană. În iunie 1917, la Nikolsk-Ussuriisk a avut loc primul "Congres general ucrainean al activiștilor și cetățenilor din Orientul Îndepărtat", care a cerut autonomie național-teritorială pentru "Ucraina Verde", așa cum ucrainenii numeau Primorie, unde aceștia fusese majoritari. Congresul a ajustat însă aceste cereri la autonomia național-culturală în cadrul Rusiei. De asemenea, s-a decis să se facă presiuni pentru crearea de unități naționale ucrainene în cadrul armatei ruse din Orientul Îndepărtat. Astfel de unități fuseseră deja create de guvernul provizoriu în partea europeană a Rusiei. Cu toate acestea, în septembrie 1917, guvernul provizoriu a interzis formarea lor în Orientul Îndepărtat.

Înființarea Republicii Ucrainene din Orientul Îndepărtat

În total, între 1917 și 1920 au avut loc cinci Congrese ale Ucrainei din Orientul Îndepărtat. Primul congres a înființat un organism executiv, Comitetul regional ucrainean provizoriu pentru Orientul Îndepărtat. În 1918, a fost înlocuit de Consiliul Regional Ucrainean din Orientul Îndepărtat și de secretariatul acestuia. În momentul în care puterea în partea europeană a Rusiei a fost preluată de bolșevici, iar independența Ucrainei a fost proclamată la Kiev, cel de-al treilea Congres ucrainean de la Habarovsk (7 mai 1918) a proclamat Republica Ucraineană din Orientul Îndepărtat (RUOÎ) și a decis crearea unei armate naționale.

Cu toate acestea, la acea vreme existau multe guverne în Orientul Îndepărtat care revendicau puterea. Republica ucraineană nu a fost recunoscută de niciuna dintre ele. Intervenționiștii Antantei, care erau de fapt stăpânii Orientului Îndepărtat la acea vreme, nu au acordat nici ei atenție acestui stat autoproclamat și guvernului său, preferând să se ocupe de guvernul Gărzii Albe din Omsk și de atamanii cazaci. Guvernul provizoriu al Siberiei, înființat la Omsk în vara anului 1918, a confirmat interdicția de a forma unități naționale ucrainene și a organizat recrutarea ucrainenilor în Armata Albă în condiții generale. După unificarea guvernelor regionale ale Gărzii Albe din Siberia, Urali și regiunea Volga și formarea guvernului provizoriu al întregii Rusii în octombrie 1918, organizațiile ucrainene au fost nevoite să se mute la Vladivostok, care era controlat de Antanta.

Deoarece RUOÎ era mai apropiată din punct de vedere ideologic de forțele antibolșevice rusești decât de bolșevici, aceștia și-au corectat poziția. La 30 mai 1919, Consiliul Regional a adoptat o "Constituție pentru autonomia național-culturală a ucrainenilor din Orientul Îndepărtat". Astfel, RUOÎ, care a eșuat, a încetat să mai existe.

În literatură, în special în cea ucraineană, se pot găsi afirmații potrivit cărora Ucraina Verde a constituit un stat nerecunoscut și a existat până în octombrie 1922, când bolșevicii au preluat controlul asupra Orientului Îndepărtat. Cu toate acestea, adoptarea documentului de autonomie național-culturală indică faptul că mișcarea ucraineană din regiune a renunțat la cererea sa de autonomie teritorială în 1919. În cadrul Republicii Orientului Îndepărtat pro-sovietice, care a existat între 1920 și 1922, ucrainenii s-au bucurat de autonomie național-culturală, dar nu au avut autonomie teritorială. Rada și Secretariatul ucrainean nu au avut niciodată putere efectivă în teritoriile incluse în Ucraina Verde, după cum afirmă și Wikipedia ucraineană:

"Republica ucraineană din Extremul Orient ca stat cu drepturi depline nu s-a format în cele din urmă, deoarece, în timp ce își construia statalitatea, a trebuit să împartă puterea în așezările de pe teritoriul său declarat cu Gărzile Albe și bolșevicii, care și-au declarat și ei țările. În Zelenîi Klîn (Ucraina Verde) a existat o putere dublă, iar în unele locuri o putere triplă".

Despre puterea dublă și triplă se vorbește destul de tare, pentru că nicăieri organele RUOÎ nu au avut o putere reală. Unitățile militare ucrainene au rămas aceleași pe hârtie, deși atamanul-șef și alte grade înalte fuseseră deja alese pentru ele. În cazul RUOÎ, avem de-a face cu un guvern fără un teritoriu controlat.

Puterea Sovietică și Rusia federală

Afluxul de ucraineni în Orientul Îndepărtat a continuat în perioada sovietică - aproape pe tot parcursul anilor 20-80 ai secolului XX. Ucrainenii din acea perioadă au ajuns în Orientul Îndepărtat, fugind de colectivizarea forțată și de Holodomor din 1932-1933 și 1946-1947, ca prizonieri ai Gulagului și deportați cu forța, iar mai târziu - în cadrul relocării organizate în zonele rurale, în conformitate cu ordinele organizatorice de a lucra pe mare, în industria pescuitului, pe echipamentele Komsomolului pentru construcția de instalații industriale, ca soldați și tineri specialiști după absolvirea instituțiilor de învățământ superior și secundar, precum și individual, în căutare de romantism sau de câștiguri mari.

Cu toate acestea, din cauza lipsei oricăror oportunități de păstrare a identității naționale și de satisfacere a nevoilor culturale naționale (școală națională, presă, instituții culturale profesionale), toate noile generații de ucraineni care au sosit constant în regiune în aceste decenii au fost rusificate în mod constant, iar copiii lor, care se născuseră deja aici, au devenit în mare parte "ruși".

Dinamica populației ucrainene din Orientul Îndepărtat în perioada sovietică este reflectată în rezultatele recensămintelor populației efectuate în acea perioadă. Astfel, conform recensământului din 1923, în Orientul Îndepărtat erau 346,1 mii de ucraineni, ceea ce reprezenta 33,7% (semnificativ mai puțin decât la recensământul anterior din 1917), în 1926 - 303,3 mii (24,4%), în 1939 - 361,8 mii (14,1%), în 1959 - 429,5 mii (9,9%), în 1970 - 377,7 mii (7,2%), în 1989 - 543,4 mii (7,9%).

Cu toate acestea, de fapt, din motivele de mai sus, o parte semnificativă a populației din regiune a fost și încă este reprezentată de descendenți rusificați ai imigranților ucraineni din secolele XIX-XX, care se consideră ruși, dar păstrează anumite trăsături ucrainene în mentalitate, limbă, cultură spirituală și materială. Identitatea ucraineană este păstrată, de regulă, de persoanele născute în Ucraina - imigranții din ultimele decenii.

În anii regimului sovietic, diaspora ucraineană a crescut numeric, în special în ceea ce privește exilații, dar din cauza asimilării, forțate sau voluntare, a scăzut semnificativ. De îndată ce slăbirea presiunii rusificării sub Gorbaciov a făcut posibilă organizarea comunităților ucrainene și promovarea creșterii conștiinței naționale prin ridicarea nivelului cultural, asociații publice ucrainene au fost formate în diferite zone cu concentrații mari de ucraineni.

În 1992, în Ussuriisk a fost organizată Societatea de limbă și cultură ucraineană, ale cărei activități s-au limitat în principal la celebrarea evenimentelor naționale și culturale și a sărbătorilor religioase. Dar în 1999 a încetat să mai existe. A existat, de asemenea, o tentativă de a publica revista ucraineană "Ucraineni din Ucraina Verde", care în noiembrie 1993 a încetat să mai apară din cauza lipsei de sprijin material, dar și moral.

Recent, din cauza politicii de asimilare, populația ucraineană din Orientul Îndepărtat este în scădere rapidă. Această tendință a fost clar evidentă în datele recensământului rusesc din 2011, potrivit cărora numărul ucrainenilor din regiune, în comparație cu rezultatele recensământului anterior din 2002, a scăzut de aproape cinci ori - de la 256 378 la 49 953 de persoane. În consecință, ponderea ucrainenilor în populația regiunii a scăzut la aproximativ jumătate - de la 4,4% în 2002 la 2,8% în 2010.

Discuția despre "Rusia fiind o putere anticolonială" în care toată lumea trăia mână în mână este, desigur, un absurd impertinent. Rusia este un imperiu, doar că nu este un imperiu maritim, ci unul continental. Puterile maritime, cu logistica lor facilă, puteau să ajungă în colțurile îndepărtate ale lumii și să asuprească localnicii de acolo. Puterile continentale se târau ca niște gândaci și trebuiau să se bazeze pe înrobirea populației "titulare", care asuprește și ea la rândul ei populațiile locale. În timp ce Atena jefuia peste ocean, Sparta își hărțuia țăranii (iloții) și a dezvoltat un întreg sistem de dezumanizare a acestora. Același lucru poate fi văzut și mai departe: în timp ce spaniolii și englezii îi ispiteau pe băștinașii de peste oceane, puterile continentale din Europa de Est trăiau "a doua ediție a șerbiei", iar prinții germani făceau comerț cu "mercenari hessieni".

Rusia face parte din același grup de puteri continentale. Există episoade de "colonialism obișnuit" și în istoria Rusiei, construit pe exploatarea băștinașilor. Dar, în general, după ce statul a încetat să mai trăiască din blănuri, a început să trăiască din exploatarea populației titulare. Imperiul se baza pe șerbii care îl hrăneau și pe recruții care luptau pentru el. Imperiul sovietic care l-a înlocuit a repetat același model, construindu-și puterea pe sângele fermierilor și muncitorilor colectivizați și lipsiți de drepturi.

Desigur, un astfel de sistem presupunea dezumanizarea unei mari părți a populației de către elite. Prin urmare, dintre toate rasismele, cel mai important pentru noi este cel social. Mijloacele de dezumanizare a propriului neam se pot dovedi a fi cele mai subtile. Rasismul social poate fi benign, ca și ideea unui popor irațional, dar bun, care are nevoie de o mână luminată care să îl ghideze (mulți stăpâni de sclavi americani au fost la fel de binevoitori cu sclavii lor).

Ceea ce se întâmplă acum este, în esență, un alt festival al rasismului social. Cei mai săraci și mai needucați sunt trimiși să lupte pentru ambițiile imperiale, iar găurile sunt astupate cu "mercenari hessieni" din rândul foștilor condamnați. Acum există recruți din locuitorii celor mai sărace regiuni. Statul difuzează un rasism social binevoitor sub forma unor toasturi batjocoritoare la adresa poporului rus. Dar pe de altă parte, un rasism social neprietenos se revarsă dinspre intelectualitatea fugară (adesea și dinspre foștii șpăgari ai statului), sub forma unor urlete despre orci ca fiind baza matricei fondatoare a poporul rus, despre mentalitatea de sclav și vite supuse care merg la armată ca la abator. În general, în orice caz, acel Vanea din provincie se dovedește a fi la limită, și, s-ar putea să-i sară țandra.

Dacă există un lucru pe care intelectualitatea rusă îl are în comun cu birocrația rusă este această dorință de a lupta împotriva ierarhiilor necunoscute de peste ocean în numele indienilor asupriți, al indienilor și tot felul de negri, dar în același timp să nu observe propriile ierarhii obișnuite. Întotdeauna este mai ușor să lupți împotriva colonialismului altcuiva decât al tău.

Și ce să mai facem noi, ceilalți europeni, ajunși în fața rusului dobitocit și rusului asuprit? Rusia nu este prietenul nostru, ci vecinul ăla nebun care tot nu te lasă să trăiești, urlând că tu ai fi cumva altfel, cumva aiurea. Cu frica și prostia care zace în noi, mă tem să nu greșim.

În județul Bălți (Iași) satele sunt așezate în fundul bălților, ale căror ape formate din ploi se stăvilesc cu zăgazuri. În satele boierești, curțile proprietarilor sunt bine întreținute și aproape toate au grădini mari cu pomi.

Bălți sunt capitala județului cu același nume, care însă se mai numește și județul Iași. Construit tocmai în fundul văii Răutului, și anume la gura Rîulețului seliștea orașului esto proprietatea familiei Catargi și Calmuțchi.

Rușii în scrierile lor despre Basarabia scriu cuvîntul Bălți cu ѣ, crezând cum că acest cuvînt se derivă din cuvîntul slav бѣлый, alb.

Învederat că aceasta părere a Rușilor e cu totul greșită. Cuvântul Bălți provine direct de la baltă, ceea ce se explică prin faptul că valea Răutului e foarte băltoasă.

Pe timpul domniei pămîntene, Bălți nu era comună urbană, nici măcar târgușor, și în locul actualului oraș era un mic sătuleț înămolit în niște bălți. O simplă împrejurare a făcut ca acest sat foarte rău așezat să fie transformat în oraș capitală de județ.

La 1818, de 19 Aprilie, împăratul Alexandru I, venind dinspre Hotin și mergând la Chișinău, a fost nevoit să înopteze la Bălți, unde s’a înămolit trăsura imperială. Aci i-a sosit știre despre nașterea nepotului său
Alexandru II și, în amintirea acestui eveniment de familie, dânsul a dat satului Bălți prerogativele unei comune urbane.

Noul oraș, așezat tocmai la mijlocul platoului dintre Nistru și Prut, a devenit în curând un centru de comerț pentru nordul Basarabiei. Împrejurimile orașului Bălți sunt puțin pitorești și foarte triste. Nici un arbore, nici o livadă, afară de parcul familiei Catargi, nu înveselește priveliștea. Orașul are străzi strâmte nepavate, noroiose tosmna, băltose iarna și pline de praf vara; o jumătate din oraș, anume cea centrală, se compune din dugheni evreiești, cârciume, hanuri — toate construite aproape sub același acoperiș colosal. Toamna, pe la Novembre, și apoi în primăvară, întregul oraș se cufundă, cu străzi cu tot, într’o mlaștină pestilentă, care exală friguri palustre din cele mai resistente. Aceste friguri decimă poporațiunea și renumele trist de cuibul frigurilor se potrivește minunat ora ului Bălți. Suprafața orașului e de 1.355 deseatine și 1.098 stânjeni, din care 300 deseatine sunt pășune.

Poporațiunea Bălților, după recensământul din anul 1892, s’a constatat a fi de 11.118 locuitori, din care 5.968 bărbați și 5.130 femei.

Restul poporațiuniî. sunt tîrgoveți (mesciane). După datele statisticii oficiale, poporațiunea orașului nu crește deloc pe cale naturală, deoarece mortalitatea e în termen medii de 1:29 de locuitori și nașterile asemenea
de 1:29 de locuitori. Orașul Bălți numără peste 2.016 case, din care abia 80 sunt de zid, iar restul de paiantă și lemn. Edificii publice sunt trei: un spital militar pentru 160 paturi, temnița și casarma cu magasiile intendenței. Toate aceste edificii sunt într’o stare miserabilă. Orașul posedă o singură biserică ortodoxă, una catolică, una sectantă rusescă, o sinagogă și 7 case de rugăciune evreiești, 25 dugheni de piatră și 265 prăvălii de scânduri. Construcțiuni solide și moderne orașul n’are decât casele familiei Catargi și un mare pod de pâtră peste râul Răut. Biserica ortodoxă din Bălți a fost construită de către Gheorghe Panaioti pe la 1795. Planul bisericei l’a făcut talentatul architect Weisman, după modelul bisericilor catolice din Galiția. Iconostasul, compus din fosrte frumosse icosne, este opera măiastră a pictorului nostru Eustafie, care a fost adus de la Iași la Bălți încă de către Principele Potiomkin.

Cu toate bălțile ce încunjoară orașul, cu toată defectuositatea drumurilor de comunicațiune, cu groasnica șosea pururea înămolită în stratul lutos al solului, Bălți până acum încă are un rol în comerțul cu vite. Sunt nu mai puțin de 11 iarmaroace pe an, când se adună la Bălți mare număr do negustori de vite. Iată datele acestor iarmaroce: 2 Februarie,3 Martie, în săptămâna întâia a Postului mare, 28 Maiu, 24 Iunie, 20 Iulie, 6 August, 8 Septembre, 15 Octobre, 26 Novembrie și 20 Decembre. Darăveri destul de mari se fac cu cai și cu vitele mari, care se exporteză în Austria. În ultimii ani însă comerțul a început să scadă, atât din causa lipsei de export, cât și din causă că creșterea vitelor în Basarabia a degenerat mult.

Marca orașului Bălți, precum și a întregului județ Iași, a fost întemeiată printr’un ukaz imperial la 1826. Ea represintă: pe câmp roșu un cap de cal. Despre stabilirea desemnului, jurnalul ministerial se explică în următorul mod : „Marca veche a ținutului Iași represintă pe un cal întreg, dar deoarece până acum numai o parte din acest județ s'a alipit la Imperiu, apoi, în amintirea acestei despărțiri în două, s’a fixat noul desemn, care represintă numai capul animalului trunchiat.”

A fost Lenin bun sau nu? Merită liderul Revoluției țărănești și muncitorești din 1917 monumentele ridicate și florile aduse, studierea operelor sale și venerația cultului său? Ce gândea Vladimir Ilici despre țărani și muncitori, cum și-a croit drumul spre comunism prin sânge și teroare? Toate aceste întrebări își găsesc răspunsul în acest articol care vine ca un răspuns la «fenomenul Gelsenkirchen».

În perioada în care în țările occidentale se duce lupta împotriva simbolurilor rasismului, urii și nedreptății sociale, în cel mai sărac oraș din Germania, situat în regiunea industrială Ruhr, a fost inaugurat monumentul liderului proletariatului mondial, Vladimir Ilici Lenin. Eu numesc această situație "fenomenul Gelsenkirchen". Acest fenomen este foarte interesant și pune prea multe întrebări despre dezvoltarea civilizației occidentale, cu capitalism și social-democrație, cu politici de combatere a urii și de construire a unei societăți bazate pe diversitate, cu renașterea periculoasă a comunismului și național-socialismului, cu ura pentru unii împotriva urii pentru alții. Gelsenkirchen este un oraș cu o populație de 260 de mii de locuitori din regiunea Ruhr. A fost în trecut un centru important pentru industria grea. Dar, odată cu reducerea exploatării cărbunelui, orașul a pierdut mii de locuri de muncă. Potrivit cercetărilor, acum este cel mai sărac oraș din Germania. Venitul mediu pe cap de locuitor de aici este puțin peste 16.000 de euro pe an.

Acum ne-am confruntat cu o pandemie și o criză economică care ar putea fi la fel de gravă ca cea din 1929, iar în acest context, statuia lui Lenin amintește mai mult de anii 1920. Este posibil ca acesta să fie un semn al unui nou început al luptei de clasă, dar și al faptului că sistemul occidental nu mai funcționează în favoarea oamenilor obișnuiți, a muncitorilor, a țăranilor, dar mai ales a tinerilor. Am văzut că mulți oameni nu sunt deloc de acord cu ideea că acest "lider al proletariatului" a fost un tiran care își are locul printre cei mai mari criminali din istorie, alături de Leopold al II-lea al Belgiei, ale căror statui sunt acum nu demult îndepărtate de autorități sub presiunea protestatarilor.

Din păcate, acești mari iubitori ai lui Ilici, care îmi tot spun să învăț istorie și să termin cu prostiile astea de "tiran" și "criminal" insuflate în capul meu de propaganda CIA, nu au citit operele revoluționarului însuși și nu cunosc prea multe detalii despre metodele sale de a schimba lumea. Ei bine, hai să vedem pe scurt ce nu e în regulă cu domnul revoluționar.

Fiecare epocă are momente decisive în care se luptă pentru și împotriva, se moare acolo și dincolo, iar consecințele sunt grave de fiecare dată, fără excepție. Se consideră că prima victimă a războiului este, de fapt, adevărul despre el. În cazul Războiului Civil Rus din 1917-1923, această victimă este adevărul despre învingători, proletariatul și liderii săi. Violența și teroarea au fost întotdeauna tovarăși indispensabili ai istoriei seculare a omenirii. Dar, în ceea ce privește numărul de victime și legalizarea violenței, secolul XX nu are analogii. Acest secol se datorează, în primul rând, regimurilor totalitare din Rusia și Germania, guvernelor comuniste și național-socialiste.

Lenin a fost liderul comunist care nu a avut nimic împotriva violenței revoluționare, ci, dimpotrivă, a susținut teroarea, tribunalele revoluționare și lupta cu elementele "problematice". La jumătatea lunii august 1920, în legătură cu primirea unor informații potrivit cărora se înregistrau voluntari în grupurile antibolșevice din Estonia și Letonia, cu care Rusia Sovietică a încheiat tratate de pace, Lenin i-a scris vicepreședintelui Consiliului Militar Revoluționar al Republicii, E. M. Sklianski:

"Minunat plan! Termină-l cu Dzerjinski. Sub masca "verde" (o vom da vina mai târziu pe ei) vom merge 10-20 de mile și vom depăși la număr kulacii, preoții, proprietarii de terenuri. Bonus: 100.000 r. pentru un spânzurat".

În implementarea politicii de combatere a disidenței și contrarevoluției, un punct important a fost eliminarea definitivă a oricărei influențe a bisericii asupra situației politice și socio-culturale din republică și eliminarea așa-numitului "cler reacționar". Scrisoarea lui V.I. Lenin trimisă organelor de conducere ale Politbiuro, Comisariatului Poporului pentru Justiție și Tribunalului Revoluționar din 19 martie 1923:

"Confiscarea averilor, în special a celor mai bogate mănăstiri și biserici, trebuie să se facă cu o hotărâre nemiloasă, cu siguranță fără să se oprească la nimic și în cel mai scurt timp posibil. Cu cât vom reuși să împușcăm pe această temă un număr mai mare de reprezentanți ai burgheziei reacționare și ai clerului reacționar, cu atât mai bine. Acum este necesar să dăm o lecție acestui public, astfel încât, timp de câteva decenii, să nu îndrăznească să se gândească la vreo rezistență."

Telegrama din august 1918 către Comitetul executiv regional din Penza, extrasă din Opere complete ale lui V.I. Lenin, vol. 50, pag. 143-144:

"Este necesar să se organizeze o securitate sporită din partea unor oameni de încredere selectivă, să se desfășoare o teroare în masă fără milă împotriva kulacilor, preoților și Gărzilor Albe; închiderea într-un lagăr de concentrare în afara orașului."

10 septembrie 1918. Sviiajsk, către Troțki; extras din Opere complete ale lui V.I. Lenin, vol. 50, pag. 179:

"Surprins și alarmat de încetinirea operațiunilor împotriva Kazanului, mai ales dacă am fost informat corect că aveți capacitatea deplină de a distruge inamicul cu artileria. După părerea mea, nu puteți cruța orașul și amâna mai mult, căci este necesară o exterminare fără milă, dacă Kazan se află în inelul de fier."

3 iunie 1919. Smol'nîi, către Zinoviev, pentru Stalin; extras din Opere complete ale lui V.I. Lenin, vol. 50, pag. 335:

"În ceea ce privește străinii, vă sfătuiesc să nu vă grăbiți cu expulzarea. Este mai bine să îi trimiteți într-un lagăr de concentrare pentru a-i schimba mai târziu."

Acestea sunt doar câteva exemple de telegrame și scrisori, publicate în Uniunea Sovietică pentru accesul publicului, dar și pentru școli și universități, pentru a studia Războiul Civil Rus. Pare de neconceput că unele lucruri scrise de Lenin, fiecare rând fiind divinizat, au fost, de asemenea, ascunse publicului. Unele lucrări arată setea de sânge a liderului, despre bunătatea căruia, umanitatea și dragostea pentru popor au fost compuse cântece și poezii. Un alt exemplu al tiraniei sale este telegrama trimisă în provincia Penza la 11 august 1918. Detașamente înarmate ale Gărzii Roșii trimise de la Petrograd au luat pâinea de la țărani. Într-unul dintre satele din Penza a izbucnit o revoltă țărănească. Ea a cuprins instantaneu mai multe voloste. Când Lenin a aflat despre acest lucru, a trimis următorul mesaj liderilor provinciei și altor comuniști din Penza:

"Tovarăși! Revolta celor cinci voloste ale kulacilor trebuie să ducă la o reprimare fără milă ...
Prima. Spânzurați (cu siguranță spânzurați, ca să vadă lumea) cel puțin o sută de kulaci notorii, oameni bogați, sugători de sânge.
A doua. Afișați numele lor.
A treia. Luați-le toată pâinea.
A patra. Numește ostatici... Asigură-te că oamenii văd, tremură, știu pe sute de mile..."

Adesea, cruzimea lui Lenin era justificată (și nu numai de către propagandiștii sovietici) prin cruzimea vremii. Războiul nu a fost pentru viață, ci pentru moarte, Teroarea Roșie a fost răspunsul la Teroarea Albă și așa mai departe. Dar Ilici nu a luptat doar cu armatele albe și cu Antanta. Într-una dintre scrisori (1 august 1919), el scrie: "Trebuie să-i supraveghem pe toți".

Discurs la lucrările de partid din sat. Pravda nr. 259 și Izvestia VȚIK nr. 259, 19 noiembrie 1919. Extras din Operele complete ale lui V.I. Lenin, vol. 39, pag. 315:

"Obligația de a satisface nevoile de bază a unei țări înfometate este o obligație a statului. Dar fermierii, sunt departe de a înțelege cu toții că liberul schimb al pâinii este o crimă de stat. "Eu am făcut pâine, acesta este produsul meu și am dreptul să o vând", spune țăranul, din obișnuință, cum făcea până acum. Și noi spunem că aceasta este o crimă de stat. Comerțul liber al pâinii înseamnă îmbogățire datorită acestei pâini; aceasta este o întoarcere la vechiul capitalism,iar noi nu vom permite acest lucru. Aici vom lupta cu orice preț."

După ce creștinii din orașul Șuia s-au opus confiscării valorilor bisericești și au fost împușcați de Armata Roșie, Lenin a scris o scrisoare amplă adresată tuturor membrilor Politbiuro. Pe ea se află o ștampilă cu semnătura: "Strict confidențial. În niciun caz nu faceți copii". În această scrisoare se precizează în mod specific:

"... Politbiuro dă o directivă verbală detaliată autorităților judiciare pentru ca procesul împotriva rebelilor din Șuia (...) să se desfășoare cât mai repede posibil și să se încheie numai cu împușcarea unui număr foarte mare dintre cei mai influenți și mai periculoși negriști din orașul Șuia și, dacă este posibil, nu numai din acest oraș, ci și din Moscova și din alte câteva centre spirituale ...

Cu cât vom reuși să împușcăm un număr mai mare de reprezentanți ai clerului reacționar și ai burgheziei reacționare pe această temă, cu atât mai bine. Acum este necesar să dăm o lecție acestui public, astfel încât, timp de câteva decenii, să nu îndrăznească să se gândească la vreo rezistență."

Toate acestea au făcut parte din ceea ce se numește "Teroarea Roșie", un complex de măsuri punitive aplicate de bolșevici în timpul Războiului Civil din Rusia (1917-1923) împotriva grupurilor sociale proclamate dușmani de clasă, precum și împotriva persoanelor acuzate de activități contrarevoluționare.

Istoricii I.G. Felștinski și G.I. Cerneavski notează că, spre deosebire de albi, care nu au găsit o necesitate ideologică și practică în teroarea în masă, politica teroristă a bolșevicilor a fost de o natură fundamental diferită, deoarece, în ciuda tuturor declarațiilor demagogice și asigurărilor liderilor bolșevici, guvernul sovietic nu a luptat pentru interesele poporului. Prin urmare, cursul de violență al liderilor bolșevici a fost desfășurat împotriva aproape întregii țărănimi.

Acest exemplu a fost publicat pentru prima dată în 1924 în cartea "Al V-lea Congres pan-rus al figurilor justiției sovietice. 10-15 martie 1924. Rezumate. Stenograma. Rezoluții ", Moscova, Jurizdat. Extras din Operele complete ale lui V.I. Lenin, vol. 45, pag. 190:

"Instanța nu trebuie să elimine teroarea; a promite acest lucru ar fi o autoînșelăciune sau o înșelăciune, ci să o justifice și să o legitimeze în principiu, în mod clar, fără falsitate și fără înfrumusețare. Este necesar să se formuleze cât mai larg posibil, pentru că numai conștiința juridică revoluționară și conștiința revoluționară vor stabili condițiile de aplicare în practică, mai mult sau mai puțin largă."

Nu voi publica toate lucrările lui Lenin în acest articol, dar puteți citi toate lucrările sale pe cont propriu, în rusă, ca mine, sau în engleză. Toate sunt accesibile pe internet și toate arată cât de bun a fost cu adevărat liderul proletariatului mondial. Este suficient să faceți o căutare pe Google. Până la urmă, ce idee bună pare să inaugurezi o statuie în cinstea lui în vestul Germaniei, în mijlocul Uniunii Europene. Nu-i așa?!

La 24 februarie 2022, Federația Rusă a început invazia totală a Ucrainei, revenind la scopurile bine stabilite în 2014. Anexarea Crimeii, crearea pseudo-republicilor roșii-maro, administrate de bandiți și teroriști, discreditarea continuă a Ucrainei prin propaganda orientată către occidentali și suprimarea constantă a drepturilor cetățenilor ruși pentru a înăbuși orice sentimente revoluționare, au făcut ca Putin să poată îndrăzni o invazie precum e cea ce se desfășoară acum în centrul Europei. Ucraina a pierdut orașe importante precum Mariopol, Herson, dar și controlul asupra celei mai mari stații nuclearo-electrice din Europa, la Enerhodar. Mariopol, Severodonețk și Lisiceansk au fost distruse aproape în întregime. Rușii au ocupat și jumătatea de sud a regiunii Zaporijie, leagănul cazacilor, centrul libertății ucrainene, unde se încearcă deja rusificarea intensivă.

Metodele sunt cunoscute. Întâi „eliberează”, apoi le propune o alternativă mai bună, rusificând treptat limba ucraineană, înlocuind toate simbolurile locale și înlocuind definițiile cu cele potrivite imperialismului rus. Pe lângă cârpa alb-albastră-roș care flutură prin toată Rusia, începând cu Kremlinul și până la veceul din curtea unei case din vreun oraș industrial din Siberia, rușii au adus cu ei și cârpa roșie, pe care o flutură peste tot în sudul ucrainean unde au reușit să pună ghearele. Străzile, piețele, căile și bulevardele sunt redenumite după modelul sovietic, până și orașele se vor redenumite sub administrația gauleiterilor putiniști. Ciuma roșie este sinonim cu imperialismul rus. Deși sovietele s-au dezis de toată moștenirea statală și juridică a Imperiului Rus, bolșevicii oricum pretindeau la teritoriile controlate de coroana țaristă, dar mai rău e cu Putin, care a decis să unească toate aceste curente ale rușilor într-un singur întreg.

Un deputat al Dumei de Stat din regiunea Crimeea, Mihail Șeremet, a propus recunoașterea Drapelului Victoriei ca noul drapel de stat al Rusiei, a relatat RIA Novosti. Potrivit parlamentarului, țările occidentale „au declarat război” steagului Victoriei, interzicându-l peste tot.

„Le este frică de acest simbol pentru că steagul roșu al victoriei le amintește de măreția poporului nostru și de marea noastră victorie. Cred că este timpul să recunoaștem Drapelul Victoriei ca drapel național. Sub acest drapel au luptat bunicii noștri în Marele Război pentru Apărarea Patriei și sub acest drapel armata noastră se opune astăzi neonaziștilor care au reînviat în Ucraina și care își ascund cu abilitate apariția în țările occidentale de mulți ani”.

Șeremet a subliniat că a fost mândru de tricolorul rusesc, dar acum Drapelul Victoriei este mai relevant ca niciodată și poate deveni un simbol al superputerii renăscute.

Ocupație simplă, cu scop de expansiune teritorială ascunsă sub termenul de „eliberare”, care ar fi logică, dacă într-adevăr Donbasul ar fi fost sub asalt timp de 8 ani, sau dacă la Kiev ar fi preluat puterea neo-naziștii, dar după cum știm, rușii nu vin să ne ajute. La Kiev nu sunt neo-naziști, iar la Donețk și Luhansk pericolul vine de la „miliția” locală și alți bandiți ce-au dat de putere.

Ideologia rușilor de azi nu are sens, dar dacă e să fim sinceri, atunci trebuie să nu uităm faptul că rușii mereu fac totul pe dos. Discreditarea tuturor din jur este baza ideologică a rușilor. Atâta timp cât Rusia de azi nu are nimic de oferit lumii, decât resurse naturale, aceasta încearcă să convingă occidentalii că guvernanții lor nu sunt mai buni, și astfel, negreșit, rușii par mai „de treabă” în fața occidentalilor derutați.

În 1924, la Tatarbunar a avut loc un atac terorist realizat de către agenți roșii, care au reușit să ocupe administrația locală și să declare regimul sovietic în Basarabia, cu speranța că răscoalele vor apărea în întreaga regiune. Majoritatea dintre răsculați erau ruși, ucraineni, bulgari și găgăuzi, pe când românii și germanii din regiune nu i-au susținut deloc. Administrația română a trimis armata regală pentru a oprima tentativa de separatism, apoi arestând 498 de bolșevici. De partea administrației române au luptat și voluntari germani din regiune. Numărul răsculaților a depășit 3,000 de persoane.

După ce răscoala fusese înăbușită, la Chișinău, timp de 103 zile a avut loc procesul „celor 500”. Majoritatea celor arestați au fost achitați de instanță. Un număr de 85 rebeli au fost condamnați la pedepse cu închisoarea: majoritatea la pedepse între 6 luni și 6 ani, doi la 15 ani muncă silnică și Iustin Batișcev la muncă silnică pe viață. Niciunul dintre condamnați nu era român. Procesul avea ca scop demonstrarea faptului că răscoala fusese organizată de soviete.

Procesul a pornit mașinăria de propagandă a sovietelor, care a încercat să demonizeze regimul român pe teritoriul Basarabiei. Personalități ale științei și culturii ca Romain Rolland, Paul Langevin, Theodore Dreiser, Albert Einstein, George Bernard Shaw, Louis Aragon, Thomas Mann și alții au susținut inculpații în acest proces. Bernard Shaw a mai fost și prin Ucraina sovietică pe timpul foametei din 1932-1933, unde, plimbat pe un itinerariu frumos aranjat de soviete, nu a văzut decât prosperitate și belșug.

Procesul împotriva teroriștilor de la Tatarbunar a fost folosit de către soviete pentru a discredita administrația română, pentru a demasca regimul „moșieresc-boieresc” de la București. Rușii azi folosesc aceleași metode pentru a discredita Ucraina, așa cum a mai făcut-o cu alții pe parcursul întregii perioade de existență a Uniunii Sovietice. Minciunile bolșevice nu au termen de valabilitate, dar mai interesant e faptul că azi încă se mai găsesc personalități care să susțină propaganda rusească. RT, Sputnik și alte mizerii de informare, manipulează și înlocuiesc definițiile termenilor, dar mai mult decât atât, astăzi, această propagandă atacă lumea „bună” încercând să dovedească faptul că nu e „bună”. Cetățenii turmentați din Statele Unite și Uniunea Europeană își pun întrebări în legătură cu prețul pe care sunt nevoiți să-l plătească pentru a ajuta Ucraina, care, după cum se arată de către propagandiștii plătiți și voluntari ai ciumei rusești, nu este chiar ușă de biserică.

Astăzi, în Transnistria, rușii încă mai folosesc simbolica sovietică, chiar dacă la ei în țară aceștia adaugă simboluri fasciste rusești, precum statuia lui atamanul Piotr Krasnov în regiunea Rostov. Moscova folosește cârpa roșie și ideea socialismului pentru a mobiliza oile din toate statele post-sovietice, transformând partidele comuniste, socialiste și muncitorești în partide naționaliste rusești.

În Republica Moldova exemplul perfect de agent al fascismului rusesc este Igor Dodon, al cincilea președinte al Republicii și militant socialist, pro-rus și anti-european. Acest personaj se consideră socialist, fluturând cârpa roșie și vorbind despre dreptate socială, însă mereu vorbește de biserică și ortodoxia milenară a poporului moldovean, folosește retorica rasistă, sexistă și homofobă. Chiar dacă socialismul este o afiliere a mișcării internațioanliste, Igor Dodon de mai multe ori a vorbit despre dorința sa de a revedea Moldova întregită, ceea ce ne spune despre dorințele sale expansioniste îndreptate împotriva suveranității române și ucrainene. Preferă limba rusă și cultura rusă în timp ce a exprimat într-una o românofobie flamboiantă.

Cârpa roșie, secera și ciocanul și „anti-fascismul” sunt de fapt elementele reprezentative ale regimului fascist rusesc. Tot ce face Moscova acum este menit să ne facă viața grea atâta timp cât noi nu vrem să-i luăm în serios. Cred că nici nu trebuie să-i luăm în serios niciodată. Rușii nu sunt prietenii românilor, și nici nu vor fi. Trebuie să ne izolăm de ei și să nu menținem nicio relație cu Moscova, lăsându-i să moară în agonie într-un nou război civil, care tot așteaptă să pornească. Atâta timp cât rușii nu-și vor crea un stat național, democratic și republican, noi nu avem cum să construim un dialog consistent cu ei. Atâta timp cât rușii controlează acest teritoriu imens, plin de resurse ce se află pe teritoriile băștinașilor rusificați și privați de libertate, aceștia mereu vor fi dușmanii Europei libere.

Ieri, la 30 august, s-a stins din viață ultimul secretar general, primul și ultimul președinte al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, Mihail Sergheevici Gorbaciov. Născut în 1931 într-o familie țărănească de lângă Stavropol, din neam de culaci, Gorbaciov a reușit să aducă democrația în țara sovietelor, a dus politica de transparență („glasnost”) și restructurare („perestroika”) care, într-un final, au înrîurit mișcările de renaștere națională în republicile roșii. Mai cu seamă, regimul perestroikăi a permis românilor din Moldova sovietică să revină la grafia latină, tricolorul, dar și la libertate, deși costisitoare.

Mihail Sergheevici scria în 1995 în memoriile sale:

„Munca țăranilor era grea. Dar nu a adus prosperitate în gospodăriile agricole colective. Toată speranța era în parcela din grădină. Se cultivau de toate și numai așa era posibil să se ajungă la sfârșit de lună. Cu toate acestea, fiecare gospodărie era supusă la tot felul de taxe și cotizații către stat. Nu conta dacă aveai sau nu vite, trebuia să dai 120 de litri de lapte, să dai ulei, să dai carne. Pomii fructiferi erau impozitați și, deși nu produceau recoltă în fiecare an, trebuiau plătite impozite în fiecare an. Iar țăranii... să taie livezile.

Nu puteai să fugi, că nu se dădeau pașapoarte țăranilor. Și fără pașaport - până la primul polițist. Și nu puteai să-ți găsești o slujbă în oraș. Nu exista decât o singură șansă: să fie recrutat prin intermediul unui „orgnabor” (agenție de recrutare administrativă) pentru a lucra pe un "mare șantier". Prin ce se deosebe asta de iobăgie? Chiar și ani mai târziu, când țineam discursuri despre politica agrară, cu greu mă puteam abține să nu fac cele mai dure evaluări și formulări, pentru că știam cum este viața țăranilor.”

În 1971 a fost ales membru al Comitetului Central al PCUS, iar în 1985 a devenit secretar general al Comitetului Central. În calitate de lider al Uniunii Sovietice, Gorbaciov a anunțat o politică de liberalizare a țării, pe care a numit-o „perestroika„, și a încercat, de asemenea, să se apropie de Occident. Relațiile dintre Statele Unite și cele Sovietice au devenit mai bune. S-a ajuns la un acord de dezarmare, s-a permis reunificarea Germaniei, s-au evitat intervențiile în revoluțiile democratice din blocul socialist și s-a filmat spotul publicitar pentru Domino's Pizza cu Mihail Sergheevici în rol principal. În 1990, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace.

În februarie 1990, Gorbaciov a fost ales președinte al Uniunii Sovietice, devenind primul și ultimul om care a ocupat această funcție. În luna august a aceluiași an, el a fost judecat de un grup de lideri sovietici de vârf, care au anunțat crearea Comitetului de Stat pentru Starea de Urgență (GKChP), dar puciul a eșuat.

În noaptea de 11 martie 1990, Sovietul Suprem al RSS Lituaniene, condus de Vytautas Landsbergis, a proclamat restabilirea independenței Republicii Lituaniene. Lituania a devenit prima dintre republicile Uniunii care și-a declarat independența. Constituția URSS a fost revocată și a fost reinstaurată Constituția lituaniană din 1938 . Independența Lituaniei nu a fost recunoscută nici de guvernul central al URSS și nici de țările străine.

La 22 martie a fost publicat un decret al președintelui URSS "Cu privire la măsurile suplimentare de asigurare a drepturilor cetățenilor sovietici, de protecție a suveranității URSS pe teritoriul RSS Lituaniene", prin care se ordona confiscarea armelor de la populația și organizațiile lituaniene.

Ca răspuns, Consiliul Suprem al Republicii Lituania a adoptat un apel „către popoarele, guvernele și oamenii de bunăvoință din întreaga lume”, luând act de pregătirea violenței „împotriva Republicii Lituania și a cetățenilor săi de către un alt stat” și cerând „ca prin protestele lor să se opună posibilei utilizări a forței”.

În aceeași zi, parașutiștii sovietici au ocupat clădirea Comitetului Municipal. Pe 24 martie au ocupat Școala Superioară de Partid, iar în dimineața următoare Centrul de Educație Politică.

Blocajul energetic și economic parțial al Lituaniei începe pe 18 aprilie. La 10 ianuarie, președintele sovietic Mihail Gorbaciov a cerut abrogarea „actelor neconstituționale” și restabilirea Constituției Uniunii. În noaptea de 10-11 ianuarie, armata sovietică, sprijinită de mai multe vehicule de transport de marfă, a ocupat Casa Presei din Vilnius.

În noaptea de 12 spre 13 ianuarie, două coloane de vehicule blindate sovietice s-au îndreptat spre centrul orașului Vilnius. În acea noapte, când trupele sovietice au luat cu asalt turnul de televiziune, 13 oameni au fost uciși și cel puțin 140 răniți.

Ulterior, niciunul dintre oficialii URSS nu a fost dispus să își asume responsabilitatea. Miniștrii de Interne și al Apărării și-au afirmat, de asemenea, nevinovăția. Președintele sovietic Gorbaciov a declarat că nu știa nimic despre acțiunea forțelor armate sovietice și că aceasta i-a fost raportată abia dimineața.

Potrivit versiunii oficiale a autorităților lituaniene, toți răniții și morții au suferit de pe urma acțiunilor trupelor sovietice, precum și a unităților Ministerului de Interne și a Grupului A al Direcției a 7-a a KGB-ului din URSS: focurile de armă au fost trase de soldații sovietici.

Gorbaciov a demisionat din funcția de președinte în decembrie 1991, după ce liderii Rusiei, Ucrainei și Belarusului au semnat Acordul de la Pădurea Białowieża privind dizolvarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste și crearea Comunității Statelor Independente, membră căreia e și Republica Moldova.

În opinia mea, a fost primul și ultimul lider uman și cu adevărat decent al Uniunii Sovietice. Nu a vrut să se prăbușească Uniunea și a depus toate eforturile pentru a moderniza țara și a o pune pe drumul cel bun, când era deja clar pentru toată lumea că economia planificată și regimul de management nu funcționau. Dar era prea târziu pentru asta, iar prăbușirea Uniunii devenise o certitudine absolută.

Statalitatea Republicii Moldova este bazată pe continuitate istorică, fără a avea vreo anumite ilustrare ideologică clară. Moldova de azi și Moldova de ieri sunt state diferite, dar tot Moldova se numesc. Istoria Republicii Moldova începe de la proclamarea Republicii Democratice Moldovenești în 1917. Ne leagă teritoriul, republicanismul local și identitatea națională complicată în care suntem ba moldoveni, ba români. De-a lungul existenței sale, Republica Democrată Moldovenească a folosit toate cele trei atribute principale care îi reprezintă statalitatea: tricolorul etnic românesc albastru-galben-roșu, imnul revoluționar românesc "Deșteaptă-te, române!" și stema istorică a provinciei Basarabia, bazată pe cea a Principatului medieval al Moldovei.

În urma Tratatului de la Brest-Litovsk dintre bolșevici și Imperiul German, la 27 martie 1918 (9 aprilie stil nou) Sfatul Țării (organul reprezentativ al RDM) a proclamat unirea Basarabiei cu România. În mod curios, această alianță a fost susținută atât de Antanta (Franța și Marea Britanie), cât și de țările Triplei Alianțe (Germania și altele). Rusia sovietică nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România și a încercat să revendice teritoriile aparținând Imperiului Rus. Revolte înscenate au avut loc la Tighina în mai 1919 și la Tatarbunar în septembrie 1924. Ambele încercări au eșuat din cauza lipsei de sprijin public. După eșecul celei de-a doua încercări de insurecție, la 12 octombrie 1924, Moscova a decis să înființeze o Republică Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească (RSSM) pe malul stâng al Nistrului.

Populația din RASS Moldovenească era în proporție de doar 30% vorbitoare de limbă română. RASS Moldovenească interbelică a servit drept laborator de testare pentru dezvoltarea politicilor naționale pe care autoritățile sovietice le-au aplicat în Basarabia ocupată în 1940-41 și după 1944. După ce Moscova a eșuat în încercarea sa de a crea o nouă limbă moldovenească, care s-ar fi bazat pe vernacularul local fără tradiția literară, a decis să continue să folosească limba română în 1932-38. Limba română modernă folosită ca limbă scrisă în Basarabia și în România a început să fie utilizată în sfera educațională și culturală. În spatele tuturor acestor acțiuni se afla ideea creării unei noi elite naționale comuniste care să sovietizeze Basarabia în viitor.

În anii 1924-1940, în serviciul moldovenizării a fost pusă ştiinţa din RASSM, iar intelectualitatea din republică a fost antrenată în lupta împotriva românismului. Teza existenţei unui popor moldovenesc în Transnistria şi Basarabia deosebit de poporul român, precum şi a unei „limbi moldoveneşti” deosebită de cea română a devenit o provocare irezistibilă pentru mai mulţi „savanţi”, care s-au grăbit să-şi propună producţia ştiințifică unei audienţe frustrate, care era populaţia republicii, hărţuită de prea desele schimbări în politica noului regim, şi de-a dreptul derutată. S-au remarcat mai ales, prin teorii „originale” istoricul Goian şi lingvistul Leonid A. Madan. În aprilie 1928, la Plenara Comitetului Ştiinţific Moldovenesc „naţionaliştii locali - Buciuşcanu, Comisar Norodnic al Învăţământului, Goian ş.a., în căutarea unei argumentări ştiinţifice a deosebirii dintre moldoveni şi români ca naţiune, propuneau să se cerceteze sângele şi dimensiunile antropologice la 20 moldoveni şi români „pur sânge”. Istoricul Goian încerca să demonstreze „puritatea de sânge” a moldovenilor, prezentând genealogia acestora drept deosebită de cea a românilor încă din timpurile de până la era noastră.”

L.A. Madan considera că drept bază pentru dezvoltarea „limbii moldoveneşti” trebuie să stea „graiu cela în cari în vremea di-amu grăești mulţîmea moldovenilor din RASSM şî Basarabia. Că aşa grai haracternic sî socoati graiu moldovenilor din nijlocu Basarabiii”. Madan „dezvoltă” acest grai şi doreşte să-l ridice la rangul de limbă cultă, dar numai „după învăţarea adîncă şi din toati părţîli a graiului giu a-ntregului norod moldovenesc, după culegirea şi clasîficarea tuturor facturilor şi ivirilor a linghii gii moldoveneşti”.

Petru I. Chioru, a redactat în 1930 dicționarul rus-moldav, la Tiraspol. În 1932, acest autor se număra printre cei care propuneau trecerea la ortografia latină în RASSM și la limba română complet standard pentru a "influența pozitiv proletariatul din România".

După Plenara CC al PC al URSS din februarie-martie 1937, atât romanizatorii, cât și originaliștii (moldoveniștii) au fost declarați „spioni imperialiști”: primii ca „agenți ai României boierești”, iar cei din urmă datorită sabotării latinizării alfabetului. În 1937, Petru Chioru și Leonid Madan au fost declarați dușmani ai poporului și executați. În 1938, RASSM a trecut din nou la alfabetul chirilic. În anii 1940, "moldoveneasca" a devenit identică cu limba română, cu excepția faptului că a fost adoptat alfabetul chirilic, deja în RSSM. Următoarea trecere la alfabetul latin a avut loc abia în 1989.

La 27 august 1989, Frontul Popular din Moldova a organizat o adunare națională la Chișinău, printre revendicările căreia se număra recunoașterea limbii moldovenești în grafie latină ca limbă oficială a Republicii. La 31 august 1989, Sovietul Suprem al RSSM a declarat limba moldovenească drept limbă oficială în "domeniile politic, economic, social și cultural" și a adoptat o lege care prevedea revenirea limbii moldovenești la grafia latină.

În scopul continuării tradiţiilor, respectării obiceiurilor seculare ale poporului, luînd în considerare rolul lor la formarea unei moralităţi sănătoase,la îmbogăţirea vieţii spirituale a omului, ţinînd cont de solicitările cetăţenilor republicii de a se reveni, fiind o necesitate stringentă, la valorile naţionale, Parlamentul Republicii Moldova hotă răşte:

1. Se consfinţesc următoarele zile comemorative şi zile de sărbătoare în Republica Moldova:
a) sărbători naţionale şi zile comemorative:
- Ziua comemorării lui Mihai Eminescu (15 ianuarie);
- Ziua comemorării victimelor Holocaustului (27 ianuarie);
- Ziua comemorării celor căzuţi în războiul din Afghanistan (15 februarie);
- Ziua Memoriei (2 martie) (ziua de comemorare a celor căzuţi în conflictul armat din anul 1992 pentru apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova şi a victimelor acestui conflict);
- Ziua Libertăţii (7 aprilie) (zi de comemorare a tinerilor care au manifestat paşnic în numele libertăţii şi democraţiei);
- Ziua comemorării victimelor catastrofei de la C.A.E. Cernobîl şi ale altor avarii nucleare (26 aprilie);
- Ziua Drapelului de Stat (27 aprilie);
- Ziua securităţii şi sănătăţii în muncă (28 aprilie);
- Ziua Familiei (15 mai);
- Ziua Nistrului (ultima zi de duminică a lunii mai);
- Ziua comemorării victimelor fascismului (22 iunie);
- Ziua Suveranităţii (23 iunie);
- Ziua Împotriva Consumului și Traficului Ilicit de Droguri (26 iunie);
- Ziua Portului Popular (ultima zi de duminică a lunii iunie);
- Ziua Concurenței (30 iunie)
- Ziua comemorării lui Ştefan cel Mare (2 iulie);
- Ziua comemorării victimelor stalinismului (6 iulie);
- Ziua Constituţiei (29 iulie);
- Ziua Independenţei (27 august);
- Sărbătoarea "Limba noastră" (31 august);
- Festivalul Naţional al Mărului (ultima sîmbătă şi duminică a lunii septembrie);
- Ziua Naţională a Vinului (prima sîmbătă şi duminică a lunii octombrie);

PREȘEDINTELE
SOVIETULUI SUPREM AL R.S.S. MOLDOVA A. MOȘANU

or. Chişinău,
26 decembrie 1990.
Nr.433-XII

La 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională a Republicii Moldova a declarat limba română ca fiind limba oficială, invocând prevalența textului Declarației de Independență asupra textului Constituției. Cu toate acestea, Constituția nu a fost modificată în consecință.

REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotărîrile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990, şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991;

Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova

Chişinău, 27 august 1991

După a doua ocupație sovietică, după zeci de ani, Basarabia a dat viață unei noi generații de intelectuali, care știau bine cât de români sunt moldovenii. Leonida Lari, Grigore Vieru, Eugen Doga, Ion Druță, ș.a. au participat la Marile Adunări Naționale, unde au instigat la revenirea la rădăcinile noastre românești. Rusul roșu nu a reușit să distrugă națiunea, dar nici nu ne-au lăsat să fim noi înșine.

Începând cu deceniul al treilea al secolului al XIX-lea limba română se află sub pericolul rusificării, indiferent de termenii utilizați, fie aceștea „moldovenizare” sau „originalizare”. Renașterea națională de la sfârșitul anilor '80 ai secolului trecut a readus dicuția apartenenței etnice și culturale a moldovenilor sovietici, dar perioada de glie nu a durat prea mult timp. Constituția din 1994 a redenumit limba română în „moldovenească” și a eliminat imnul revoluționar românesc „Deșteaptă-te, române!”. În anul 2002 colaboraționiștii roșii au încercat să declare limba muscalilor drept limbă de stat. Integritatea teritorială lipsește, dat fiind faptul că Nistrenia încă se află sub ocupație rusească care acum a dat buzna peste ucraineni și încearcă, agonisind, să restaureze imperiul lor neghiob.

Anul trecut am avut ocazia să văd cu ochii mei festivitățile cu ocazia a 30 de ani de independență a Republicii, la Bălți, și, negreșit, am rămas totuși surprins, deși nu m-am așteptat la mare fast. A fost trist și caraghios. Republica Moldova independentă și suverană s-a sinucis în 1994. Au rămas doar moldovenii post-sovietici.

Statul Israel a fost format în 1948. De atunci, disputele nu s-au oprit atât în ceea ce privește granițele Israelului, cât și în general în ceea ce privește dreptul la existența unui stat evreu. Israelul astăzi, în sensul literal al cuvântului, se află în cercul dușmanilor. De-a lungul istoriei sale, Israelul s-a apărat împotriva armatei arabe și a teroriștilor arabi. Atacurile teroriste au început chiar înainte de proclamarea independenței Israelului și sunt încă au loc.

Crearea statului Israel este principala problemă în Orientul Mijlociu, în timp ce această creație a fost distructivă pentru așa-numita populație arabă palestiniană nativă. Exodul palestinian din 1948 se referă la exodul populației arabe palestiniene care a avut loc în timpul războiului arabo-israelian din 1948. Evenimentul este comemorat în memoria palestiniană colectivă ca Nakba (arabă: النكبة, al-Nakbah, lit. „dezastru” sau „dezastru”).

Din 1920 și controlul de către britanici, Pestina a cunoscut o imigrație tot mai mare de evrei cu aspirația de a înființa un stat în ceea ce ei văd ca Țara Israelului. Confruntați cu acestea, liderii arabi și-au manifestat propriul naționalism, uneori panarab și au condus o opoziție din ce în ce mai puternică, marcată de revolte în 1920, 1921 și 1929 și masacre care au lăsat câteva sute de morți.

Pentru a înțelege care este sursa principală a conflictului, ar trebui să înțelegem ce este Palestina. Iar Palestina este o regiune istorică din Orientul Mijlociu care a ocupat teritoriul Israelului modern, Fâșia Gaza, Cisiordania, Înălțimile Golanului, precum și părți din Iordania și Liban. Se pare că a primit numele de la filistenii care au locuit odată acolo. Cine sunt filistenii nu este foarte clar, dar nu sunt arabi sau evrei. Există o versiune care presupune că ar provine din Creta. Biblia spune că evreii au venit pe teritoriul Palestinei în mileniul II î.Hr. și l-au numit Canaan. Atunci s-a ridicat regatul lui Israel pe aceste meleaguri, care în 930 î.Hr. s-au împărțit în două părți: nordul (Israel) și sudul (Iudeea).

Când Asiria i-a cucerit, numele Iudeea s-a răspândit pe întreg teritoriul. La începutul erei noastre, Iudeea a devenit o provincie romană. În secolul II, evreii s-au revoltat, dar au fost zdrobiți. Evreii s-au mutat în Galileea, iar provincia a fost numită Siria Palestina. Câteva sute de ani, Palestina a fost în posesia Bizanțului, până când în secolul al VII-lea a fost cucerită de arabi. Și având în vedere acest lucru, este evident că arabii au venit acolo undeva cu aproximativ două mii de ani mai târziu decât evreii. În 1099, cruciații care au fondat Regatul Ierusalimului au venit aici, iar un secol și jumătate, Palestina a trecut de la musulmani la creștini și invers. Din 1260, provincia a fost condusă de Egipt (Sultanatul Mameluc) iar în 1517 a fost cucerită de otomani. În următorii 400 de ani, Palestina a aparținut Imperiului Otoman.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, baronul Edmond de Rothschild a început să cumpere terenuri în Palestina și în orice mod posibil pentru a facilita relocarea evreilor acolo. Evreii fugeau din Europa din cauza pogromurilor. După pogromul de la Chișinău din 1903, aproximativ 40 de mii de evrei s-au mutat în Palestina. Arabii trăiau atunci mult mai mult, până la jumătate de milion. După Primul Război Mondial, controlul Palestinei a trecut în Marea Britanie, iar teritoriul regiunii s-a extins semnificativ datorită unei părți din Iordania și Arabia Saudită. Evreii au continuat să se mute aici din Europa. Până în 1939, după mai multe valuri de migrație, populația evreiască din Palestina depășea 400 de mii de oameni (250 de mii dintre ei au fugit din regimul lui Hitler).

În 1939, Marea Britanie a publicat Cartea albă, care a introdus o cotă pentru imigrația evreiască: țara nu a putut accepta mai mult de 75 de mii de imigranți evrei în următorii 5 ani. Din această cauză, mulți evrei nu au avut timp să părăsească Germania și teritoriile pe care le-a ocupat înainte de începerea Holocaustului. În plus, britanicii au interzis vânzarea a 95% din terenurile palestiniene către evrei și au declarat că Palestina nu ar trebui să fie deținută în mod indiviz de evrei sau arabi. În 1946, Transjordania a ieșit din protectoratul britanic, iar în 1947 britanicii au refuzat mandatul pentru Palestina, hotărând că aveau suficiente probleme. Apoi Adunarea Generală a ONU a decis să împartă Palestina în două state: evreiască și arabă, iar Ierusalimul și Betleemul urmau să devină teritorii aflate sub control internațional. Dar acest plan a fost respins de Liga Statelor Arabe și de Consiliul Arab Suprem, cărora nu le plăcea ca 56% din teritoriu să fie lăsat în seama evreilor, deși populația evreiască din Palestina era atunci doar 33%.

La 14 mai 1948, Marea Britanie a retras trupele din Palestina. În aceeași zi, liderul mișcării muncitoare evreiești, David Ben-Gurion, a anunțat crearea statului Israel. Apoi, au intrat trupele Egiptului, Siriei, Transjordaniei, Libanului, Arabiei Saudite, Irakului și Yemenului. Primul război arabo-israelian s-a încheiat cu victoria Israelului, care a reușit să mențină independența. Statul arab Palestina nu a fost niciodată creat, dar Transjordania a reușit să ocupe Regiunea Pre-Iordaniană (actuala Cisiordană a râului Iordan), inclusiv Ierusalimul de Est, și Egiptul Fâșia Gaza.

15 mai 1948 este una dintre cele mai faimoase date din istoria Orientului Mijlociu și a lumii arabe în ansamblu. În această zi – imediat după proclamarea statului Israel și atacul asupra acestuia de către 7 state arabe – sute de mii de arabi care trăiau în regiunea istorică a Palestinei și-au părăsit casele (voluntar sau forțat, în funcție de poziția ambelor părți) a conflictului arabo-israelian) și a fugit în străinătate (în Iordania, Siria, Egipt, Liban etc.)

La ora indicată (a doua etapă a Războiului de Independență al Israelului, 15 mai 1948 – 20 iulie 1949), armata israeliană era de aproximativ 115 mii de oameni, numărul total al armatei ar bskih – conform diferitelor estimări, de la 30 mii până la 50 de mii de oameni. Ulterior, exodul în masă al palestinienilor a continuat în timpul războiului de șase zile din vara anului 1967, când forțele Israelului se ridicau la 264 de mii de oameni, forțele arabilor (Egipt, Siria, Iordania, Irak etc.) – 547 mii de oameni. Atât pentru războaiele arabo-israeliene – Războiul de independență al Israelului (1947 – 1949), cât și pentru războiul de șase zile (1967) – numărul total de refugiați palestinieni este estimat la aproximativ 700 – 750 de mii de oameni (conform datelor arabe) și 540 de mii de persoane (conform datelor israeliene).

Desigur, versiunile despre refugiul palestinienilor sunt diferite în dependență de părți. Potrivit arabilor, soldații israelieni i-au dat afară din casele lor. Israel susține că arabii palestinieni au fugit singuri, deoarece armata israeliană nu a fost nici măcar în stare fizică să deporteze sute de mii de oameni din condițiile operațiunilor militare și ale agresiunii armate din mai multe state arabe. În plus, statele arabe care au atacat Israelul în mai 1948 au avertizat arabii palestinieni cu privire la atacul iminent și le-au cerut să plece pentru a nu-i prinde „pe ai lor” în timpul luptelor. S-a presupus că Israelul va fi rapid distrus, iar arabii palestinieni se vor întoarce la casele lor, cu toate acestea, acest lucru nu s-a întâmplat.

De asemenea, potrivit Israelului, din 540 de mii de arabi palestinieni care au părăsit regiunea istorică a Palestinei:

– 100 mii s-au întors și au fost primiți de Israel;

– 100 de mii (clase medii și superioare) au fost naturalizate în țările arabe învecinate (Egipt, Siria, Iordania și Liban);

– 50 de mii erau migranți străini, după ce au părăsit Palestina, au plecat în țările lor arabe;

– 50 de mii erau beduini care s-au alăturat triburilor lor din Iordania și Egipt.

Dincolo de distrugerea satelor lor, refugiații au pierdut o cantitate imensă de pământ în Israel. Un studiu realizat între anii 1953-62 de Comisia de Conciliere a Națiunilor Unite pentru Palestina (UNCCP) a identificat 6.057.032 de dunumuri de teren proprietate individuală (un dunum = 1.000 m.p.) abandonate de refugiați – o suprafață imensă, mai ales având în vedere că înainte de război , evreii dețineau doar 1.734.000 de dunum în toată Palestina, 6,59 la sută din suprafața totală.

Valoarea acestor pierderi de proprietate a fost uluitoare și a reprezentat o deposedare semnificativă. UNCCP a estimat că refugiații au pierdut cel puțin 235.660.250 de lire sterline (824.780.808 USD în dolari din 1948) pe terenuri care fuseseră deținute personal. Această cifră nu includea valoarea terenurilor din sat aflate în proprietate colectivă, terenurilor de pășunat, terenurilor destinate utilizărilor publice și așa mai departe. Un studiu ulterior realizat de Yusif Sayigh a plasat mult mai mare cantitatea de proprietate pierdută a refugiaților. Sayigh a estimat că refugiații au abandonat 6.611.250 de dunumuri de teren și imobile în valoare de 403.400.000 de lire sterline (1.625.702.000 de dolari în 1948), precum și 173.000 de clădiri, în valoare de 954.304.000 de dolari. În cele din urmă, Sami Hadawi și Atif Kubursi au calculat că refugiații au pierdut 19.031.012 dunum de pământ în valoare de 528.900.000 GBP (2.131.467.000 USD în dolari din 1948).

Arabii palestinieni comemorează anual Nakba („dezastru”). Simbolul Nakba este cheile vechi ale caselor pe care arabii le păstrează și le trec din generație în generație. Aceste chei sunt o amintire a evenimentelor din 15 mai 1948 și simbolizează speranța revenirii arabilor în Palestina.

Carol Popp de Szathmari a fost un pictor și grafician român de etnie maghiară, primul fotograf de artă și realizator de documentar din Regatul României și unul dintre primii zece fotografi din Europa.

Atelierul fotografului i-a adus mulți bani, iar aici Szathmary își făcea munca în domeniul artelor aplicate: litografia hărților muntene, ordinele Ministerului Asistenței Sociale pentru desenarea steagurilor țării și proiectarea medalii naționale, de exemplu „Steaua României”.

În anul 1864, la comanda Ministerului Culturii și Educației Naționale, pictorul a realizat proiectul mormântului lui Mihai Viteazul, ale cărui rămășițe au fost mutate de la Mănăstirea Dealu la Mănăstirea Mihai Vodă. În 1872, consiliul municipal al Bucureștiului s-a gândit să creeze un proiect interesant, dar bizar, pentru acel moment. Este vorba de joc de cărți „pentru a ridica spiritul patriotic” care ar trebui să reprezinte domnitorii și eroii români ai istoriei naționale. Cu acest proiect primarul Municipiului București Barbu Vlădoianu i s-a adresat lui Szathmary. Pictorul a primit comanda cu entuziasm. Ca regi i-a ales pe: legendarul ctitor al Țării Românești Negru Vodă, domnitorii Țării Românești Mircea cel Bătrân, Matei Basarab, Mihai Viteazul. Ca regină au fost alese: fiica domnitorului moldovean Petru cel Tânăr, soția lui Mihai Viteazul, Stanca Izverani.

În anii 1860-1870 lucrările lui Szathmari au fost răspândite pe cărți poștale, dar și în albume, care reprezentau peisaje, monumente de arhitectură, biserici și catedrale, români în haine naționale din diferite regiuni ale țării.

Unele dintre aceste lucrări au fost expuse la Expoziția Universală de la Paris în 1867 și cea de la Viena în 1873. La Paris, ca model pentru pavilionul României, a servit clădirea Mitropoliei Curtea-de-Argeș, fotografia căreia pictorul român. trimis – de arhitectul Ambroise Baudry (1838-1906). Pentru ideea pavilionului Szathmari a primit o mențiune specială.

La expoziția de la Viena, Szathmari a intrat pe lista comisiei pavilionului românesc, a participat la realizarea cataloagelor cu colecția porturilor naționale. Pentru aceasta a primit o medalie în domeniul artelor aplicate și al designului industrial.

Conducătorul comisiei de organizare a expoziției, Carol Davila, a trimis o scrisoare din partea familiei sale din Viena la 2 iulie 1873. În acea scrisoare descria dragostea pictorului Szathmary pentru opera sa și cât de activ a fost în organizarea expoziției, spre deosebire de alți colegi. cetăţenii. al lui, care venea în capitala imperiului habsburgic doar pentru distracție. Davila a scris: „Singurii oameni care lucrează sunt dr. Bernat și Szathmary. Ceilalți se distrează, se plimbă, iar pavilionul nostru chiar merită marele premiu”.

În anii care au urmat pictorul a continuat munca activă, dar veniturile au devenit mai mici în raport cu numărul de comenzi. Clienții doreau mai multe poze, nu poze. De aceea Szathmary a fotografiat în 1873 pe prințesa română (32 de fotografii mari la prețul de 6 franci bucata) și pe alți aristocrați. În 1868 pictorul a realizat o serie de tablouri despre pelerinajul lui Carol I prin mănăstirile ţării.

Szathmari a servit și ca pictor militar. Fusese corespondentul a două ziare străine: ziarul britanic London News și ziarul german Illustrierte Zeitung. În timpul luptei armatei ruse din Bulgaria, după care Osman a intervenit la Pllevna, Carol Popp din Szathmari a făcut schițe.

În timpul pelerinajului militar, Szathmari a desenat nu doar scene de război, ci și populațiile pe care le-a întâlnit: bulgari, turci, țigani. Astfel, pictorul a realizat o serie întreagă de tablouri cu țărani, comercianți și meșteri. A vizitat adesea marșurile din diferite orașe, căutând locuri frumoase pentru picturi noi.

De menționat că Szathmari cunoștea foarte bine populația din sud-estul Europei pentru că a lucrat în țările vecine din proprie inițiativă sau pe cont propriu. Între 1849 și 1885 pictorul a făcut călătorii în Serbia, aducând de acolo o bogată colecție de acuarele și fotografii cu costume naționale. O parte din această colecție a fost achiziționată de muzeele din Belgrad în 1936.

Pictorul era foarte apropiat de familia conducătorilor sârbi. El comunică cu membrii familiei regale și pictează pentru ei. La comanda curții, Szathmari a pictat portretele deputaților sârbi în fața prințului Serbiei Milos Obrenovic (1780-1860) în timpul vizitei lor la București din 1859, când Milos a revenit pe tron ​​după abdicarea lui Alexandru Karagheorghe. A pictat ascendentul dinerului sârb Milan Obrenovic al IV-lea (1854-1901), care în 1882 a devenit rege al Serbiei sub numele de Milan I, dar și primirea paradei soldaților de către Carol I și Milano I. Aceste poze sunt la Muzeul Național al Serbiei din Belgrad.

Lucrarea finală a campaniei militare a fost albumul foto „Suvenire din războiul 1877-78”, în care au fost sărbătorite coloanele militare în marș, escadrile de cavalerie, bateriile de artilerie și alte elemente importante ale războiului. În plus, a creat și o serie de picturi „Marele lider” pentru colecția regală.

Istoricii scriu că Szathmari, care a devenit un pictor și fotograf celebru, nu mai lucra singur în atelierul său. Avea foarte mulți asistenți, iar studioul era condus de soția sa, Ana.

Ultima lucrare importantă a pictorului a fost un album litografic de la parada din 10 mai 1881 de la București, dedicat încoronării primului rege al României Carol I. Albumul a fost realizat împreună cu colegii lui Szathmari: cehul Franz Duschek. (1830-1884) și germanul Andreas Reiser (1840-1898), care avea propriul atelier pe Calea Victoriei. Fotograful german s-a născut la Munchen, și a lucrat în România în anii 1872-1883, după care a plecat în Egipt, înființând studiouri la Cairo și Alexandria.

Nu mi se pare corect ca azi despre Szathmari sa vorbim mai mult ca fotograf, nu pictor, chiar si ziua de nastere a pictorului a fost desemnata in Romania drept Ziua Artei Fotografice. În 1989, la Köln, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la apariția fotografiei, istoricul Karin Schuller-Prokopovitsch a publicat un studiu legat de una dintre cele mai importante lucrări ale lui Carol Popp din Szathmari: albumul foto „România” din 1869.

Lucrările pictorului se regăsesc în colecţiile Academiei Române, Muzeului Naţional de Arte al României, Bibliotecii Universitare din Iaşi, Institutului de Istoria Artelor G. Oprescu.