Ținutul Secuiesc – cum stau lucrurile cu drepturile maghiarilor din România
Retorica oficială a guvernului moldovean în problema convingerii găgăuzilor de avantajele integrării europene este destul de slabă. Un loc cheie în această retorică îl ocupă exemplul constant al României – țării care a demonstrat în deceniile anterioare creștere economică datorită sprijinului fondurilor europene. Chișinăul le spune găgăuzilor că în Uniunea Europeană drepturile minorităților naționale sunt protejate, așa că nu ar trebui să se teamă că își vor pierde autonomia ca urmare a eurointegrării.
Despre cum stau lucrurile cu drepturile minorităților naționale în România, de fapt, am vorbit cu József Makkay, jurnalist român de etnie maghiară, care abordează profesional această problemă de peste treizeci de ani.
Interviul este publicat în două limbi: în română (pe care l-am realizat) și în rusă, în traducere.
– În Găgăuzia, autonomia din 1994 a fost un compromis care a prevenit conflictul. Credeți că există vreun punct de intrare politic sau juridic pentru negocierile de autonomie pentru Regiunea Secuiască astăzi sau această ușă a fost complet trântită în condițiile UE?
– Sunt destul de sceptic în privința realizării rapide a autonomiei Ținutului Secuiesc. Au trecut aproape 34 de ani de la Congresul UDMR din 25 octombrie 1992, când a fost adoptată Declarația de la Cluj, document fundamental care afirmă că baza supraviețuirii și a autodeterminării comunității maghiare din România este sistemul unitar al diferitelor forme de autonomie. Documentul identifică trei tipuri de autonomie, a căror edificare și funcționare concomitentă ar determina viitorul maghiarilor din România.
Autonomia culturală de tip personal, exercitată prin organisme proprii alese, ar asigura autodeterminarea comunitară în domeniile educației, culturii, utilizării limbii și afacerilor bisericești. Autonomia teritorială – în principal cu referire la Ținutul Secuiesc – ar însemna, potrivit documentului, ca regiunea să dispună de competențe legislative și executive locale, cu respectarea integrității teritoriale a României. Ca a treia formă de autonomie, bazată pe principiul subsidiarității, Declarația subliniază importanța autonomiei administrației publice locale, care ar trebui extinsă semnificativ prin sporirea drepturilor decizionale ale comunităților locale.
Trista realitate este că, în peste trei decenii, practic nimic din toate acestea nu s-a realizat. Clasa politică românească încearcă să prezinte în exterior situația maghiarilor din România ca și cum aceștia ar beneficia de toate drepturile necesare, ceea ce nu corespunde adevărului. România continuă să nu recunoască drepturile colective ale minorităților naționale: proiectele de autonomie pentru Ținutul Secuiesc, elaborate și depuse periodic de unii parlamentari UDMR, au fost de fiecare dată respinse din legislativ, însoțite de dezbateri aprinse.
Din perspectiva obținerii autonomiei Ținutului Secuiesc, apartenența României la Uniunea Europeană nu a adus niciun avantaj.
– România oferă autonomie culturală fără autonomie teritorială sau administrativă. Experiența găgăuză arată că, dacă sunt utilizate corect, o universitate, mass-media și administrația politică sunt o resursă excelentă pentru influențarea politicii interne și externe a unui stat. Ce oferă autonomia dumneavoastră culturală în practică și care sunt principalele sale avantaje și slăbiciuni sistemice în comparație cu modelul nostru de autoguvernare?
– Comunitatea maghiară din România de fapt nu beneficiază de autonomie culturală. După ce statutul autonomiei Ținutului Secuiesc a fost respins de mai multe ori de Parlamentul României, UDMR a elaborat în anii 2010 așa-numitul proiect al legii minorităților, care ar fi putut crea cadrul juridic al autonomiei culturale. În calitate de factor de coaliție guvernamentală, în ultimii 25 de ani au avut loc mai multe runde de consultări privind această lege, însă, în pofida promisiunilor, partidele române aflate la guvernare nu au adoptat-o niciodată.
Principalul avantaj al intrării în vigoare a legii minorităților ar fi fost faptul că comunitatea maghiară și-ar fi putut gestiona singură educația și cultura prin organisme alese. Însă, deoarece acest lucru ar fi presupus recunoașterea unor drepturi colective, clasa politică românească respinge unanim această soluție. În lipsa acesteia, întregul sistem de educație maghiar – de la grădiniță până la universitate – rămâne vulnerabil.
Există, într-adevăr, un învățământ maghiar de sine stătător de la grădiniță până la liceu, însă comunitatea maghiară nu are, în realitate, niciun cuvânt decisiv în configurarea programelor școlare și este complet dependentă din punct de vedere financiar. Un exemplu grăitor este faptul că aproape toate liceele maghiare din România au fost renovate în ultimii treizeci de ani din fonduri ale statului maghiar, întrucât resursele alocate de statul român au fost minime.
Situația învățământului superior maghiar autonom rămâne nerezolvată. Universitatea Bolyai, desființată de regimul comunist în 1959 și absorbită în universitatea românească din Cluj (Universitatea Babeș–Bolyai), nu a putut fi reînființată ca instituție de sine stătătoare în cei 35 de ani scurși de la schimbarea regimului. De asemenea, Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș, care a funcționat autonom în limba maghiară până la sfârșitul anilor ’50, a fost treptat marginalizată, iar după 1989 nu a putut fi separată ca instituție maghiară. Mai mult, în urmă cu câțiva ani a fost integrată într-o universitate românească mai mare, unde rolul învățământului în limba maghiară devine tot mai nesemnificativ.
În fața acestei situații inacceptabile, guvernul Ungariei a fondat, în urmă cu 25 de ani, în 2001, Universitatea Sapientia – Universitatea Maghiară din Transilvania, cu sediul la Cluj-Napoca, instituție de învățământ superior cu predare în limba maghiară, ale cărei costuri de funcționare sunt acoperite până astăzi de statul maghiar, deși maghiarii din România sunt cetățeni contribuabili ai statului român.
Университет Universitatea Sapientia. Источник фото https://educatie.inmures.ro/universitatea-sapientia.html
– Găgăuzia este o regiune săracă, iar autonomia nu i-a rezolvat problemele economice. Mai mult, manipulările economice ale Chișinăului cu rambursările de TVA de anul trecut aproape au declanșat prăbușirea economiei găgăuze. Regiunea Secuiască nu este nici ea cea mai bogată din România. Cum evaluați echilibrul: este cererea de autonomie în primul rând una economică (gestionarea resurselor) sau o problemă inviolabilă de identitate și demnitate colectivă?
– De la schimbarea regimului comunist, de când activez ca jurnalist profesionist, m-am ocupat intens de problematica luptei pentru autonomie a maghiarilor din Transilvania. Este un fapt că și comunitatea maghiară din Ținutul Secuiesc a obosit în această luptă, mulți considerând-o una lipsită de șanse fără acordul puterii române. Totodată, majoritatea maghiarilor din Transilvania sunt conștienți că autonomia este indispensabilă nu doar din punct de vedere economic, ci și ca formă de autodeterminare identitară.
Pentru mine, exemplul de referință este Tirolul de Sud, care după cel de-al Doilea Război Mondial era una dintre cele mai sărace regiuni ale Italiei, iar astăzi se numără printre cele mai prospere. În urmă cu câțiva ani, în cadrul unei documentări ample, am putut observa direct funcționarea instituțională de acolo și modul în care, în pofida rezistenței autorităților de la Roma, au fost obținute toate instrumentele necesare ale autoguvernării. Aceasta ar fi calea de urmat și pentru maghiarii din România, așa cum prevede și Declarația de la Cluj din 1992.
Atitudinea Chișinăului față de autonomia găgăuză este la fel de ostilă precum cea a Bucureștiului față de orice inițiativă de autonomie a maghiarilor din România, motiv pentru care situația găgăuzilor este mult mai dificilă decât cea a minorităților naționale care beneficiază de autonomie în Europa Occidentală.
– Ankara ajută Găgăuzia, dar nu se amestecă în politică. Mai mult, principalul mesaj al Turciei către găgăuzi este destul de pro-Chișinău: învățați limba română, integrați-vă în societatea moldovenească, nu cereți mai mult decât aveți deja, nu cereți mai multe puteri decât vi s-au acordat și nu vă plângeți de acțiunile Chișinăului. Budapesta vă susține activ cererile, ceea ce provoacă adesea o reacție negativă la București. Cum, în opinia dumneavoastră, ar trebui Ungaria să-și structureze politica pentru a sprijini cu adevărat obiectivele dumneavoastră în cadrul României și al UE?
– Din punctul meu de vedere, Ungaria se află într-o situație mai dificilă decât Turcia în legătură cu autonomia dumneavoastră. Guvernele maghiare din ultimii 35 de ani – și aici mă refer în special la guvernele de dreapta conduse de Viktor Orbán – au sprijinit pe toate căile posibile comunitatea maghiară din România.
După cum am menționat anterior, sume considerabile au fost direcționate către sprijinirea învățământului public maghiar din România – pentru clădiri școlare, materiale didactice etc. – iar fiecare copil care învață în limba maghiară poate beneficia anual de burse din fonduri maghiare. În plus, bisericile și instituțiile culturale maghiare primesc sprijin semnificativ. De exemplu, în ultimii 7–8 ani, sute de biserici maghiare din Transilvania au fost renovate din fonduri maghiare de stat.
Chiar și la nivel european, este fără precedent ca o țară mamă să sprijine atât de mult o comunitate națională de peste granițe. Această politică a provocat numeroase controverse în rândul politicienilor români, mai ales când Ungaria a oferit și sprijin economic fermierilor și antreprenorilor maghiari din Transilvania. Este clar că acest sprijin a contribuit la consolidarea instituțiilor educaționale, culturale și religioase ale maghiarilor din Transilvania, însă mulți consideră că aceste resurse ar trebui să provină din bugetul statului român.
Deoarece statul român refuză acest lucru, consider că nu există niciun temei moral pentru a învinovăți guvernele de la Budapesta. Dincolo de sprijinul material, Budapesta nu poate ajuta semnificativ lupta pentru autonomia maghiarilor din Transilvania. În ultimii douăzeci de ani, politica Uniunii Europene a marginalizat complet sprijinul pentru inițiativele de autonomie ale minorităților naționale, iar ca stat membru, nici guvernul maghiar nu a putut schimba situația.
– Uniunea Europeană este instanța de arbitraj finală în realitatea dumneavoastră. Secuii folosesc instrumente precum petiții către Parlamentul European, plângeri către FCNM (Convenția-cadru pentru minoritățile naționale) sau cooperarea cu alte regiuni autonome (Catalonia, Tirolul de Sud) pentru a-și avansa agenda? Există o înțelegere a nevoilor dumneavoastră specifice la Bruxelles? Birocrația europeană vă susține reciproc aspirațiile și solicitările?
– Comisia Europeană a respins mai multe inițiative ale maghiarilor din Transilvania. De exemplu, inițiativa cetățenească europeană Minority SafePack, menită să consolideze drepturile minorităților autohtone la nivel UE și semnată de peste 1,1 milioane de persoane, a fost respinsă în 2021, în ciuda susținerii largi a Parlamentului European. Aceasta demonstrează limitele Uniunii Europene în domeniul protecției minorităților.
De asemenea, mai multe petiții privind autonomia Ținutului Secuiesc au fost depuse la Parlamentul European în ultimii ani, dar toate au fost închise fără consecințe juridice, pe motiv că autonomia este „competență națională”. Inițiativa civică europeană a Consiliului Național Secuiesc privind regiunile naționale, menită să includă Ținutul Secuiesc în politica de coeziune a UE, a fost la fel respinsă de Comisia Europeană în 2022, în ciuda sprijinului a peste un milion de semnături.
Organizațiile civice maghiare din Transilvania au depus și mai multe plângeri privind utilizarea limbii și administrarea publică la Bruxelles, însă niciuna nu a condus la un remediu efectiv.
– Principalul partid al maghiarilor români, UDMR, acționează adesea ca parte a coalițiilor din București, atenuându-și retorica. Cum credeți că această integrare în curentul politic principal din România a afectat perspectivele proiectului administrativ național maghiar din România?
– Guvernele de la Budapesta sprijină participarea UDMR în coalițiile guvernamentale de la București. Este un fapt că, în ultimele decenii, doar prin această metodă s-a putut „domestica” într-o oarecare măsură politica românească ostilă față de maghiari.
Totuși, participarea UDMR la guvernare nu a generat niciun progres semnificativ în asigurarea drepturilor colective ale maghiarilor. Reprezentarea politică maghiară a obținut mai ales alocarea de resurse către zonele locuite de maghiari în cadrul administrației române extrem de centralizate. În realitate, întregul sistem administrativ românesc ar trebui restructurat, astfel încât alocarea banilor să nu depindă de preferințe politice, ceea ce este încă departe de realitate.
Un indicator clar este faptul că, prin refuzul formelor de autonomie pentru minorități, nu poate fi creată nicio autonomie locală reală, care ar fi benefică și majorității române.
– Pentru găgăuzi, principala amenințare este migrația în masă și declinul populației. Vă confruntați cu o problemă similară? Și dacă da, ar putea fi autonomia (ca instrument pentru crearea de locuri de muncă și conservarea comunității) răspunsul la această amenințare demografică?
– De la recensământul din 1992, populația maghiară din România a scăzut cu aproximativ 630 000 de persoane – aproape 40% –, iar conform ultimului recensământ din 2021 abia depășește un milion. Este clar că mulți au părăsit România din cauza sărăciei și a corupției sistemice, simțindu-se dublați în dezavantaj.
Deși emigrația maghiarilor din Transilvania s-a redus, situația rămâne nefavorabilă comparativ cu alte țări europene. O autonomie reală – combinând cele trei forme de autodeterminare – ar fi oferit multor maghiari din Transilvania siguranță și un viitor predictibil. În lipsa acesteia, prosperitatea este mai greu de atins: maghiarii au dificultăți în a accede la instituțiile publice de stat, iar acumularea dezavantajelor duce la o rată scăzută a natalității, afectând și majoritatea română.
– Găgăuzia are sate cu o populație multietnică. Acest lucru creează situații în care este necesar să se protejeze drepturile minorităților din cadrul minorităților. Românii locuiesc și în regiunea secuiască. Cum vă imaginați mecanisme de protejare a drepturilor acestei minorități într-o ipotetică regiune autonomă, pentru a evita acuzațiile de creare a unei „etnocrații”?
– Știrile care sugerează că secuii persecută minoritatea română din Ținutul Secuiesc sunt complet nefondate. Câțiva români locali, stimulați de partide naționaliste, contestă utilizarea limbii maghiare în instituțiile publice și pe inscripțiile locale, dar nu există niciun caz de încălcare a drepturilor românilor.
Ca jurnalist care petrece mult timp în Ținutul Secuiesc, pot afirma că secuii formează o comunitate ospitalieră, primind cu căldură turiști din zone românești. Mulți bucureșteni se relaxează în stațiunile secuiești, întâlnind atât bucătăria maghiară, cât și pe cea românească, și se simt confortabil într-un mediu vorbitor de maghiară.
„Opresiunea românilor” în Ținutul Secuiesc a fost propagandă guvernamentală la începutul anilor ’90, bazată pe date false pentru stigmatizarea colectivă a maghiarilor. Astăzi conviețuirea româno-maghiară este pașnică, iar autonomia nu va aduce niciun dezavantaj românilor.
– Dacă autonomia constituțională este imposibilă în viitorul previzibil, ce fel de „autonomie de jos” sau „autonomie funcțională” ar putea fi dezvoltată? De exemplu, prin asociații comunitare, zone economice speciale sau consolidarea competențelor județelor? Există proiecte pentru autonomie de facto?
– Autoorganizarea comunitară a maghiarilor din Transilvania este extrem de puternică: de la schimbarea regimului, numeroase organizații civice acționează în cultură, educație, economie, sănătate etc. pentru a reprezenta interesele comunității. Lipsa autonomiei este compensată prin consultări regulate și proiecte comune între președinții maghiari ai celor trei județe secuiești și primarii localităților.
Aceste inițiative sunt mai mult sau mai puțin reușite, însă administrația centralizată a României limitează rezultatele vizibile. Există cooperări și proiecte de dezvoltare, dar fără autodeterminare locală, multe rămân nerealizabile.
Un exemplu este tragedia din mai a minei de sare de la Praid: din cauza neglijenței conducerii societății de stat de la București, apele pârâului Korond au inundat mina. Localitățile dependente de turism și minerit au rămas fără locuri de muncă, fără posibilitate de compensare locală, iar sprijinul Bucureștiului a fost simbolic, fără tragere la răspundere. Aceasta arată clar cât de limitată este puterea comunităților locale fără autonomie.
– Găgăuzia din cadrul Republicii Moldova are autonomie politică și propriile organe executive și legislative - lucru la care mulți activiști secuiești nu ar putea decât să viseze. Cu toate acestea, autonomia găgăuză se confruntă constant cu presiuni din partea guvernului central de la Chișinău, care îi contestă competențele, le revocă sau interferează cu funcționarea internă a autonomiei găgăuze. Situația este agravată de criza economică generală a țării, care afectează grav și Găgăuzia. Ce lecții din experiența dumneavoastră secuiască ar putea ajuta găgăuzii să apere drepturile și competențele Regiunii Autonome Găgăuze?
– Găgăuzii se află într-o poziție avantajoasă față de secui, pentru că dispun de o autonomie funcțională. Sunt convins că Chișinăul – parțial la sugestia Bucureștiului – încearcă să o împiedice, chiar să o desființeze. Obiectivul clar este ca autonomia găgăuză să nu servească drept model pentru Ținutul Secuiesc, mai ales într-un eventual context de unire moldo-română.
De aceea consider că politicienii, autoritățile locale și organizațiile civice găgăuze și secuiești trebuie să stabilească și să mențină o legătură strânsă. Interesul comun este ca autonomia găgăuză să se dezvolte și să servească ca model pentru Ținutul Secuiesc. În prezent, Găgăuzia este singura autonomie teritorială funcțională din Europa de Est, la care maghiarii din România se pot raporta în lupta lor pentru autonomie.
redactor la ziarul on-line de Transilvania, Krónika
