Spectacol

În spatele unei cortine mari și grele,
Ne-am regăsit, încremeniți și în tăcere.
Surori și frați, prieteni și vecini,
Toți laolalaltă, pe-o imensă scenă.

În întuneric, coatele se-ating,
Le tragem repede, jenați, ca de-un străin.
Cu ochii pironiți în pânza groasă,
Un ghem de ace-n pântece ne zace.

Asurzitor, chicotul lor răsună,
Zarva se tot mărește, ca o larvă,
Se zice c-a fost invitat și-un critic,
E foarte dur, venit din capitală.

Fiecare din noi gândește-aceeași,
În timp ce clipele ne răscolesc prin vene:
Să te trezești într-o sală de teatru,
dar bine e să fii de partea ceea!

Cum să jucăm ca să le fim pe plac?
Cine ne-o fi adus, n-a zis nimica!
Să râd, să plâng, să șuier sau să tac?
Cortina, însă, cade într-o clipă.

La poale,
parcă-ar fi căzut o mască,
Și ne înghite-a scenei gură cască,
Iar noi,
cu trupuri moi,
urâți și goi,
Orbit-am de un alb apăsător.

Nu zărim fețe, le simțim privirea,
Show must go on, conclude fiecare,
Începem a sălta caraghios,
Dansăm, zbierăm
și n-avem nici un rost,
Frenetice, stinghere animale.

În haosul de trupuri și lumini,
Rămâne singur pe o scenă fiecare,
Și îi dansează criticului său,
Care-l ochește fără încetare.

În sală, se încruntă spectatorul,
"Oare ce-o vrând să-mi spună regizorul?
Dar cel de lângă mine, ce va crede?"
Pe scena lumii, în rol principal,
Oricare om, pe sine doar se vede.