Trei falxuri 2024. II. Doctrina. Dezetatizare ⊕ nationism

2023.10.12

Doctrina expusa aici nu este o abstractiune si o compilatie de intentii pioase. Ea deriva din aspiratia universala la libertate si din cunoasterea, cita imi sta la dispozitie, a literaturii filozofice care o suporta. Solutiile la problemele cu care romanii se confrunta exista, ele au fost elaborate pe parcusul ultimilor 2-300 de ani, si este un lucru extrem de regretabil ca ele trebuie amintite/predate romanilor prin email si telegrame, cind gaura neagra fara fund a educatiei de stat suge banii din buzunarele lor. Esenta libertatii politice se defineste in raport cu statul, si acesta este punctul focal al primei parti a doctrinei, dezetatizarea. Al doile focar, asa cum am mai explicat in alta parte si voi relua mai jos, nationismul de stat mic, se impune in contextul totalitarismului cu aspiratie globalista care se incropeste in vreme ce vorbim.

Dupa 33 de ani, a devenit evident oricarui observator ca exista o problema cu statul roman. Ceea ce nu este evident, e faptul ca aceasta merge mult mai departe decit obisnuita lamentatie a 'statului esuat' preluata de (la?) Klaus Iohannis. Cind pina si presedintele vorbeste limba aceasta, audienta trebuie sa tina urechile ciulite: un asemenea discurs nu apare in mod gratuit si nici prin decizie 'de autor', oricit de profesor ar fi el.

Da, exista un 'stat esuat', dar acesta nu este doar statul roman ci modelul de stat produs in decursul ultimilor 150 de ani in Europa, generalizat la nivel de mapamond si pe care politicienii romani de ieri sau de azi l-au copiat pe nerasuflate ('formele fara fond' maioresciene).

Cuprins

A. ETATISMUL

Plan de asamblare. Frankensteinul modern

Statul a fost dintotdeauna pradalnic, extractiv: corpuri umane silnicite pentru munca, bani si armate. Dar statul modern adauga o trasatura aparte. El deriva din obsesia lui Machiavelli pentru persistenta puterii. Machiavelli constata ca orice cucerire, imperiu, putere este vremelnica. Prin urmare, el s-a dedicat examinarii mijloacelor prin care puterea poate deveni permanenta, continua, eterna. Mijloacele pe care el le recomanda: minciuna, obtinerea si apoi tradarea increderii, deplasarea vinii pe 'tapi ispasitori' sacrificati miniei populare, etc. au primit numele lui, mijloace machivelice. Dupa cum tot dupa el este denumita o componenta a celei mai puternice triade de personalitate antisociala, 'triada intunecata', narcisism, machiavelism și psihopatie. De aceea am scris anterior ("Sociopatia de stat', Teletype) ca orice stat este construit in jurul unui nucleu sociopatic - mizantropia, dezumanizarea sau, cel putin, instrumentalizarea fiintelor umane, obiectificarea lor, antiumanismul sint trasaturi de baza ale statului, ale etatismului si sint curind insusite de adeptii si aderentii lor (si acesta este unul din motivele pentru care puterea corupe in mod necesar; vezi mai jos). Asocierea machivelismului cu triada este datorata nu doar recomandarilor de practica politica ale lui Machiavelli, ci si datorita tezei lui asupra influentabilitatii, maleabilitatii si manipulabilitatii infinite a mintii umane. Toti 'arhitectii' sociali, designerii de 'sistem', inginerii comportamentului uman, propagandistii isi gasesc sursa convingerii in reusita manevrelor lor aici (vezi 'Rog gone rogue. Adevaruri despre manipulare', Teletype). Acesta teza este tot propaganda si manipulare: mintea umana nu apare in lume ca o foaie alba (tabula rasa, 'blank slate'), natura sau Dumnezeu au pus in noi drive-uri, instincte, inclinatii - printre care impulsul libertatii si bazele legii morale. Oamenii normali au o problema in a cuprinde sociopatia de stat. Cum altfel: si atunci cind o intelegi, o faci doar teoretic, caci lipseste sentimentul interior. Dar dependenta de sociopat face intelegerea si mai dificila. Si, cum vom vedea in cele ce urmeaza, aceasta este exact calea pe care a urmat-o statul modern prin creerea unei retele din ce in ce mai strinse de depedente si, astfel, de control.

In secolul XVI, autorul Thomas Hobbes a produs un tratat despre stat, 'Leviatanul', pe care l-a comparat cu un 'corp' supradaugat sumei corpurilor individuale. 'Corpul' in cauza este unul metafizic, Hobbes numindu-si creatia 'Dumnezeul mortal'. Leviatan este, desigur, numele monstrului biblic. Diferitele structuri ale statului sint analogate cu aparatele si sistemele fiziologice: economia e circulatia, guvernul e creierul, administratia nervii, s.a.m.d.

Hobbes, care a fost foarte influentat de Machiavelli, a adaugat nucleului sociopatic machiavellian o conceptie sistemica asupra statului si aparatul de stat. Dar, daca e sa pastram pentru o clipa metafora lui Hobbes, statul nu e un 'corp' organic, ci mai degraba un Frankenstein: o colectie de suruburi, cuie si piroane tinind laolalta materia organica a vietilor individuale. Statul-Frankenstein este crucea de fier pe care a fost rastignita viata omului...

Prin Machiavelli si Hobbes obiectivul statului istoric se schimba: nu puterea in vedea extractiei, a praduirii, ci putere de dragul puterii - esenta puterii devine controlul.

Un alt filozof din secolul XVIII a avut in rol important de jucat in justificarea ideologica a orientarii catre control prin birocratizare. David Hume este cel care a definit functia primara a statului ca fiind rationalitatea pe termen lung, in detrimentul omului obisnuit ('A Treatise on Human Nature', cartea III 'Of morals', sectiunea VII, 'Of the origin of human government'; Wikisource; nu am cunostinta de vreo traducere in limba romana). In formula tipica a 'filozoful rege' mizantrop, Hume a decis ca oamenii sint fiinte rationale dar numai in imediat, pe termen scurt, pentru ceea ce e expeditiv pentru pasiunea dominanta. Pentru el, 'este imposibil pentru om sa prefere ceea ce e indepartat' (sublinierea mea). Aceast este o 'infirmitate naturala' si aici rezida 'originea guvernarii civile'.

Hume greseste fundamental in privinta preferintei pentru imediat. O ramura intreaga a unei stiinte economice cu adevarat umaniste, si singura care are sens din perspectiva individului, se bazeaza pe ecuatia preferintei de timp: vinzarea-cumpararea, economisirea, dobinda, toate categorii economice fundamentale, se datoreaza asimetriei in preferinta de timp. Cel care vinde bani (ceea ce este un alt mod de a privi relatia de cumparare-vinzare), sau cel care imprumuta bani, are o preferinta pentru consumul intirziiat. El alege sa se priveze azi in contul unui beneficiu mai mare miine. Cel care imprumuta bani cu dobinda pentru o masina de spalat, are o preferinta pentru consumul imediat. Cele doua preferinte sint complementare si din astfel de preferinte complementare se naste schimbul economic.

Ceea ce Hume de fapt face, este sa ofere justificare aparatului de stat introdus de Hobbes. Aceasta ideologie va suporta cresterea lui in introducerea 'serviciului public' german si austriac. Functionarimea, detinatoarea 'rationalitatii pe termen lung', devine elita societatii si, prin aceasta vocatie, conducatoarea ei.

Nucleul de control. Altruismul de stat prusac (statul administrativ)

Acesta este planul de baza ('blueprint') dupa care, incepind cu iluminismul, a fost construit statul absolutist, inaugurat in secolul XVIII de Frederick cel Mare al Prusiei (despotismul luminat). El introduce o modificare cruciala machiavelismului: scopul controlului ramine, mijloacele se schimba. Originea absolutismului luminat in obsesia machiaveliana pentru perpetuarea puterii este revelata de chiar originatorul sau prin alegerea adresantul gindurilor sale. In eseul de tinerete 'Anti-Machiavel' (Internet Archive, in engleza; originalul a fost scris in franceza), Frederick declara ca regele este primul servitor al poporului, face din sanatate si educatie sarcini politice si, in general, rationalizeaza puterea ca 'benevolenta' si 'altruista' (vezi 'Ruinele altruismului de stat', Teletype). Acestea urmau fi realizate prin intermediul unui aparat de stat aflat 'in serviciul public'. Este lupul in blana de oaie: nucleul sociopatic e nemiscat din loc, dar afara e vopsit gardul (vezi 'Sociopatia de stat', Teletype). Mostenind de la tatal sau o tara fragmentata dar cea mai militarizata pentru rangul sau in Europa, la sfirsitul vietii sale, Prusia avea o birocratie functionareasca militarizata, o economie subordonata nevoilor statului, un sistem educational compulsiv si finantat din taxe, un germene corporatist care va fi dezvoltat ulterior sub Bismark, o stiinta stat-istica (dupa cum se vede, statistica a aparut ca anexa a statului). Aceasta a fost baza modificarii prusianiste a machiavelismului. Ea a fost copiata si au ramas model pina azi ('Cameralismul', administratia de stat). Hegel a numit sistemul drept culme a dezvoltarii spirituale a umanitatii (stim cine s-a inspirat ulterior din Hegel). Spengler a numit prusianismul 'socialism de drepta' si 'adevaratul' socialism, trasindu-i originile la Frederick cel Mare si tatal sau. Romanii au avut un gust al 'despotismului luminat', ardelenii si bucovinenii sub 'jugul de fier austriac' comparativ cu care cel turcesc parea 'de lemn', basarabenii sub varianta lui ruseasca. In ziua de azi la noi, ecouri ale idealului prusianist se pot descoperi in luarile de pozitie elitist-tehnocratice impotriva 'statului esuat' (Andrei Marga, Platforma Romania Cetatenilor, Programul AUR; vezi, vezi si vezi documentul asociat 'programul AUR'). Toata lumea serveste ideea de stat, toti se pretind potential mai buni administratori ai acestuia, nimeni nu ia pauza sa se gindeasca daca 'bunavointa' cu sila e chiar buna. Ei nu vorbesc cu romanii in vederea libertatii romanilor, pentru ei si libertatea lor - ei se adreseaza doar idolului Stat, si concep ca 'libertate' doar ceea ce e cu voie de la imparatie. Orbi, ei nu vad ca singura dezvoltare a acestui idol, este totalitarismul: dupa cel fascist si comunist din secolul XX, cel neoliberal globalist azi (oportun numita 'Pax cosmopolitica' de Pierre-Antoine Plaquevent; lumea in 2030 dupa WEF, ZeroHedge).

Tirania bunelor intentii

Spre mijlocul secolului XIX, Alexis de Tocqueville medita asupra democratiei si intrezarea o forma de despotism cum nu s-a mai vazut in istorie. Gindurile sale sint atit de percutante si atit de anticipative pentru o gama larga de analize, de la cele filozofice (Leo Strauss, Alexandre Kojeve, Francis Fukuyama) pina la cele literare distopice ale lui Orwell, Huxley si Jean-Christophe Rufin ('Globalia', mai putin cunoscuta dar foarte relevanta pentru ziua de azi, din pacate netradusa inca in romaneste; Amazon) care vor urma abia un secol departare, incit merita citate pe larg:

"Incerc sa schitez trasaturile noi sub care despotismul ar putea apare in lume. Primul lucru care izbeste observatorul este multitudinea nenumarata de oameni, toti egali si la fel, exercitindu-se necontenit sa isi procure placerile marunte si meschine cu care isi umplu viata. Fiecare, traind separat, este un strain la soarta celorlalti - copii si prietenii personali ii sint umanitatea intreaga; cit despre restul semenilor, ei sint alaturi dar nu ii vede - daca ii atinge, nu ii simte; el exista in sine si pentru sine doar; si daca cei cu care se inrudeste inca ramin ai lui, se poate spune ca el si-a piedut tara.

Deasupra acestei rase de oameni sta o imensa putere tutelara, care si-a luat asupra siesi singură sarcina de a le asigura satisfactiile si de a veghea asupra soartei lor. Acea putere este absoluta, minutioasa, ordonata, furnizoare si blinda. Ar putea fi ca autoritatea unui parinte daca, precum acela, preocuparea sa ar fi sa-i pregateasca pe oameni pentru viata adulta; dar ea, dimpotriva, cauta sa ii mentina intr-o copilarie perpetua: ea ar fi perfect multumita ca oamenii sa se bucure de placeri daca nu ar fi face nimic altceva. Pentru fericirea lor, un asemenea guvern munceste de buna voie, dar el de asemenea vrea sa fie singurul agent si arbitru al fericirii lor: el furnizeaza pentru singuranta lor, anticipeaza si alimenteaza nevoile lor, le faciliteaza placerile, le administreaza principalele griji, le indruma industriozitatea, reguleaza transmiterea proprietatii catre descendenti, le partajeaza mostenirea - ce mai ramine decit sa ii scuteasca de toata grija gindirii si de toata povara vieturii?

In felul acesta, ea face liberul exercitiu al agentiei umane in fiecare zi mai putin folositor si mai putin frecvent; ea circumscie vointa intr-un registru ingust, si treptat il jefuieste pe om de orice folos el ar obtine prin sine insusi. Principiul egalitatii i-a pregatit pe oameni pentru astfel de lucruri: el i-a predispus pe oameni sa le indure si adesea sa le priveasca drept beneficii. Astfel, dupa ce a luat pe rind fiecare membru al comunitatii in imbratisarea sa viguroasa, dupa ce i-a fasonat dupa voie, suprema putere intinde apoi bratele in jurul intregii comunitati.

Ea acopera intreaga suprafata a societatii cu o retea de reguli marunte si complicate, minutioase si uniforme, prin care nici cele mai originale minti si cele mai energetice caractere nu pot sa penetreze, pentru a se ridica deasupra multimii. Vointa omului nu este zdrobita ci inmuiata, maleata si canalizata: oamenii sint rareori fortati la actiune, dar adeseori sint impiedicati sa actioneze: o astfel de putere nu distruge dar previne existenta; ea nu tiranizeaza ci comprima, enerveaza, sufoca si stupefiaza poporul, pina ce fiecare natiune e redusa la nimic mai mult decit o turma de animal timide si muncitoare, al caror pastor este guvernul. Adeseori ma gindeam ca o servitute de tipul acesta regulat, potolit si blind cum tocmai am descris-o, poate fi combinat mai usor decit indeobste se crede cu unele din formele manifeste de libertate; si ca ea s-ar putea stabili chiar si sub aripa suveranitatii poporului. (Alexis de Tocqueville, 'Democracy in America', vol. 2, cap. VI, pp. 318-9 in editia mea, Vintage 1990; traducerea si sublinierile mele. Original in franceza, Wikisource pdf; traducere in engleza, Wikisource, html; traducere romana Humanitas, pdf am gasit doar pentru vol. 1) [1, citatul in engleza]

Este uimitoare premonitia lui Tocqueville in 1835-40 a ceea ce astazi numim statul administrativ, regulativist, interferential, ingerential, regulind minutia vietii pina in cele mai mici detalii. Vom mai avea ocazia sa revenim la aceasta observatie, pentru moment, este suficient sa ne amintim ca marimea merelor vandabile in UE face obiect de regulatie si sa sondam pentru o clipa acest teatru absurd care a devenit viata noastra de fiecare zi. Vaclav Klaus, posibil ultimul politician in viata in traditia revolutiilor de catifea din 1989, numea UE drept mostenitoarea Uniunii Sovietice (2009, HeraldNet, NYT). Miriade de regulatii asemanatoare marimii merelor dau concretete observatiei lui.

Modulele statului contemporan

Statul esuat contemporan are citeva module care au fost adaugate dupa timpul lui Tocqueville. Ginditi-va la statia spatiala internationala: un schelet e lansat in orbita, apoi acesta creste si se muteaza prin atasarea de module. La fel si cu statul. Modulele acestea nu au venit in existenta in virtutea unui 'plan' ci ele sint aduse in existenta prin presiunea diferitelor crize: adica, prin frica pe care criza o provoaca si propaganda pro-stat care o intretine. Singura justificare principiala este simpla mentinere in existenta a statului.

Ne vom uita la cele care care fac din stat amenintarea existentiala de care am vorbit: modulul asistential (Bismarkian), cel interferential (Keynesian), modulele socialiste (egalitarist comunist si corporatist fascist).

Modulul Bismarkian (statul asistential, asigurator, providential)

Prima aditie la nucleul statului ducind spre contemporaneitate a fost produsa spre sfirsitul secolului XIX in Germania lui Bismarck, in urma unor valuri revolutionare care au culminat in 1848 si 1871 (Comuna din Paris, socialista), si este numit generic 'statul bunastarii'. Alte denumiri revelante sint 'statul asistential', iar poate cea mai revelanta dintre ele, este 'statul providential' (din franceza). Acesta se caracterizeaza prin asumarea de catre stat, in dauna indivizilor, comunitatilor si asocierilor voluntare, a unor functii esentiale pentru reproducerea vietii, de la asigurari si educatie, pina la functionarea economiei. Daca cititorul mai adauga la acestea impozitarea masiva, evidenta populatiei, puterea de mobilizare militara, se obtine ceea ce voi numi 'statul capacitiv'. Termenul este calchiat dupa caracteristica care face toate aceste functii cu putinta si care a fost numita 'capacitate statala' (George Schöpflin). Statul capacitiv este, pe scurt, 'statul care poate', statul realmente capabil sa colonizeze toate aceste functii ale vietii. Vom recunoaste in aceasta idee opusul a ceea ce se vehiculeaza azi in Romania, probabil fara constiinta semnificatiei, drept 'stat esuat' (Iohannis si toti imitatorii): statul 'esuat' este pur si simplu statul 'capacitiv' incapabil sa isi realizeze functiile. Tot aici isi au originea incercarile prost directionate de 'reforma' sau de optimizare a statului: ele vizeaza transformarea statului roman dintr-unul 'esuat' intr-unul 'capacitiv'.

Desigur, problema nu e cea a masurii de 'capacitate', a vreunui 'indice de performanta capacitiva'. Problema e eroarea insasi a ideii de 'stat capacitiv', caracterul ei fundamental mizantropic, elitist si, in definitiv, antiumanist.

Statul asistential vizeaza acapararea functiilor naturale de asigurare a vietii.

Ce sint acestea?

Mentinerea vietii necesita munca cvasi continua. Perioadele de improductivitate necesita asigurare. Omul productiv face 'iarna car si vara sanie'. Adica, in perioadele de productivitate, nu consuma tot, ci pune deoparte 'banul alb pentru ziua neagra': in 'vara' productivitatii, el furnizeaza pentru 'iarna' improductivitatii. Pe linga economisire, asigurarea de improductivitate este realizata prin inter-dependenta si reciprocitate. Inter-dependenta inseamna ca ne bazam pe altii: cam in ordinea asta, familia imediata (soti, copii, parinti), familia extinsa (rude), comunitatea locala (vecini, consateni), relatii de afiliere (prieteni, adica oameni cu care nu sintem nici rude, nici vecini) si, cel mai puternic, asocieri voluntare de intrajutoare sau filantropice (casa din care scriu a fost platita in parte de parinti cu bani de la 'reciproc', un grup format la locul de munca, care nici sub comunism nu disparuse). Reciprocitate inseamna ca ne bazam pe acelasi tip de ajutor cu cel pe care il oferim. Fenomenul este universal in natura umana si se numeste 'altruism reciproc'. El este natural in trei feluri: asteptam ajutor altruistic, avem nevoie sa oferim ajutor altruistic, si tinem un raboj (care a fost de fapt o institutie remarcabila in istoria satului romanesc; P. N. Panaitescu) al schimburilor altruiste. De fapt, antropologul stie ca mare parte din timpul social este dedicat tinerii evidentei contributiilor relative ale indivizilor la colectiv si al unora fata de altii. Motivul este simplu, si tot natura ne invata: structurile altruiste sint usor invadabile de specimene care inseala, care evazioneaza, care incearca sa falsifice schimbul altruist. De aceea grupurile altruiste functionale sint mici: cu cit ele cresc in marime, cu atit ele sint mai periclitate de invazia pradatorilor.

O alta consecinta este legata de incredere. Relatiile trebuie testate ('Like the wise man said: first we try then we trust', 'cum inteleptul a zis, prima data incercam, apoi ne incredem', personajul lui Sean Connery catre cel al Catherinei Zeta-Jones, 'Entrapment', 1999). Stabilirea increderii si consolidarea ei cere timp. Increderea este insotita de formule ritualice precum in juraminte, promisiuni, angajamente. etc. Relatiile bazate pe incredere dau soliditate, trainicie grupurilor sociale. Invazia lor de catre straini disloca, rupe relatia de incredere (gasim aici raspunsul la problema 'de ce emigrarea in masa nu functioneza', care este aplicabila atit emigratiei mulsulmane in occident de azi cit si emigratiei evreiesti in Romania secolului XIX).

Toate acestea tin de viata naturala: asa se petrec lucrurile peste tot si dintotdeauna. Totodata, dincolo de functia lor practica, relatiile acestea sint vitale pentru sanatatea psihologica a indivizilor, pentru placerea socialitatii si pentru sentimentul de apartenenta de grup.

Si toate acestea au de suferit daca relatiile sociale pe care se bazeaza sint dezintegrate.

Acesta este lucrul care s-a intimplat treptat din secolul XIX incoace, dupa ce reforme initiate in Germania au fost copiate si s-au extins. Statul s-a substitutit si a dislocuit functiile naturale de asigurarare, distrugind in proces psihologia individuala, comunitati, etosul social.

Cele trei mari forme de asigurari survin, cum scriam, in perioadele de improductivitate. Aceasta poate fi temporara, precum improductivitatea din cauza somajului. In orice economie oricit de libera (adica lipsita de regulatii care sa introduca frictiune), exista o rata naturala somajului in zona 2-3%. Acesta e determinat de triajul calitativ pe care atit angajatorul cit si angajatul il efectueaza, parasirea voluntara a locului de munca in cautarea altuia nou, respectiv, parasirea involuntara, prin concediere, etc. Improductivitate temporara involuntara survine de asemenea din motive de sanatate: boala ne impiedica sa fim productivi sau ne reduce productivitatea. In fine, improductivitatea devine permanenta la virsta avansata a vietii: batrinetea.

Recunoastem aici principalele trei clase de asigurari: somaj, boala, pensia.

Acetea sint si functiile care au fost acaparate de stat in detrimentul indivizilor, comunitatilor, asocierilor.

Oricare dintre ele poate fi afectata in moduri nenumarate, prin regulatii, prin inteferenta, prin control de catre stat. Indiferent daca acest control e 'functional' (ca in statul capacitiv) sau nu (ca in 'statul esuat', necapacitiv) aceasta centralizare a controlului are efecte devastatoare. Controlul eficient exercitat de indivizii insisi, de comunitatile lor al scara mica si de asocierile lor voluntare este subminat si distrus. Odata cu el, dispare responsabilitatea, capacitatea de a se angaja, de a-si tine cuvintul si promisiunea, de a veghea la functionarea relatiei altruiste. Cu aceasta, dispare participarea: indivizii si comunitatile devin 'beneficiari' pasivi ai unor 'servicii' in loc de a fi angajati ei insisi in functiile respective, cu alte cuvinte, in viata lor proprie, a celor apropiati, a comunitatilor de care apartin. Studii arata ca nimic nu contribuie mai mult la sentimentul ca viata are sens decit rolul activ decizional jucat in propria viata, autonomia si independenta (Springer). Rezultatul subtilizarii controlului de catre stat este pierderea acestora: atomizare sociala si anomie existentiala...

Dar lucrurile nu se opresc aici. Una dintre consecinte este distrugerea familiei, a functiei procreative si colapsul demografic. Dintre formele naturale de asigurare discutate mai sus, cea mai importanta o reprezinta copiii. Orice ne-ar place sa credem despre copii (eu insumi am fost un romantic in privinta lor), oamenii fac copii pentru ca cineva sa aiba grija de ei la batrinete. Imi spunea un batrin care trecuse cu bine printr-o operatie importanta, 'vezi ce bine e sa ai copii' - ei se ingrijisera de toate. Acest mecanism natural de asigurare a fost dislocuit si inlocuit de statul asistential. Ajutorul personalizat al descendentilor directi a fost inlocuit de medierea statului prin contractul intergenerational. Ne vom uita la acest aspect in sectiunea 'statul Ponzi'. Motivatia primara a procreerii a colapsat odata cu el. Acest proces a avut loc in orice varietate de stat asistential, comunist sau capitalist.

Aici gasim si cauza reala, adica mecanismica, a politicilor de emigrare in masa adoptate in anii 1960. Cum voi arata mai departe (Statul Ponzi) este prabusirea statului asistential cea care a reclamat completarea de populatie, nu metisajul intentionat (planul Kalergi; vezi documentul 'doctrina'), infertilitatea presupusa si aplaudata de imami musulmani, etc. Acestea sint epi-fenomene: Kalergi a fost adoptat de UE ca justificare ideologica pentru ceva ale carei cauze nici nu erau intelese, nici nu ar fi putut fi marturisite, dar indicat cu precizie aritmetica de declinul participarii la sistemul asistential.

Elementele acestui mecanism care leaga demografia cu statul asistential prin veriga asigurarilor l-am dezvoltat indepedent pe parcursul anilor de reflectie. Recent (2023.03.27, via o recenzie de Ovidiu Tinjala; indisponibila curent, vezi in Masina Timpului), am descoperit prin intermediul unei traduceri romanesti (2006) ca argumentul a fost formulat inca din 1991 de Alan Carlson (original in engleza, 2003). Componenta mecanismului reprezentata de imigratiei imi apartine. Cind, independent una de alta, minti diferite descopera acelasi lucru, oricare va fi el, asta e o dovada a lucrarii bunului simt - astfel, repus in drepturi (vezi argumentul in telegrama anterior citata). Am mai tratat acest subiect in 'Adio elitei educate. Detoxifierea culturii', capitolul 'Reproducerea prostocratiei. Citeva lectii', segmentul referitor la Cristian Clipa (Teletype) si in 'Ruinele altruismul de stat' (Teletype).

Printre consecinte la nivelul micro (individ) si macro (societate), cea mai importanta se refera la transferul de rationalitate de la indivizi la stat introdusa prin filozofia lui Hume si pusa in practica in 'serviciul public' prusac (vezi capitolul 'Frankensteinul modern' si urmatorul).

Asigurarea autonoma prespune planificare: gindire a la longue, cu bataie lunga. De asemenea, ea presupune administrare (management). Indiferent ca e vorba de munca, economisire si investire sau de gestionarea relatiilor sociale mai apropiate sau mai departate, asigurarea autonoma prespune exercitarea la maxim atit a inteligentei calculative si ratiunii, cit si a inteligentei emotionale si sociale. Degrevati de responsabilitatea autoasigurarii, ambele domenii au de suferit: rezervorul de solutii, tehnici si practici de autoasigurare disponibile social (si care trec din gura in gura, invatindu-se de la om la om cum ar veni) se reduce drastic. De asemenea, motivatiile pentru formarea si consolidarea increderii se reduc. Orice relatie noua are nevoie de un prag critic care trebuie atins si depasit pentru a inflori. Atingerea si depasirea lui prespune un cost, un risc asociat, care e justificat prin avantajele enorme ale cooperarii. In libertate, oamenii se angajeaza mult mai frecvent in 'jocuri cu suma pozitiva', in care cistiga ambele parti datorita aspectelor de complementaritate ale oricarui raport social (eu iti meditez copilul, tu imi refaci instalatia electrica; eu iti dau prune, tu imi dai un pui; s.a.m.d.). Opusul jocurilor cu suma pozitiva sint jocurile cu suma negativa: ambele parti pierd, competitia e care dintre ele pierde mai mult (vecinul isi ia masina - in loc ca asta sa ma motiveze sa imi iau si eu una, i-o deteriorez; 'sa moara capra vecinului', s.a.m.d.). Cel mai puternic exemplu de actiune cu suma negativa este statul insusi: desi este de ordinul bunului simt constatarea repetata la nesfirsit de filozofi ca libertatea e buna pentru toata lumea, ca economic face lucrurile mai ieftine, mai bune si mai diverse (conceptul de 'placinta economica mai mare'), statul intervine necontenit in economie. De pierdut nu au doar oamenii obisnuiti, ci si oamenii statului insusi. Caracteristica sensibila a celor descrise, a jocurilor cu suma negativa, este dominatia pizmei, a malitiei, a individiei si geloziei in relatiile sociale (spite; in engleza, termenul are valoare conceptuala, este vorba de un comportament biologic fundamental, opus altruismului; vezi). Cine are impresia ca descriu socialitatea romaneasca de 33 de ani incoace, nu se inseala. Lipsa increderii se constata in graba descalificarii celuilalt, in dificultatea de a stabili si persista in relatii amiabile, caderea aproape instantanee in impolitete, injurie, atac la persoana.

Cauzele indepartate pentru toata aceasta fenomenologie trebuie cautate exact acolo unde am zis: nu in 'caracterul' romanilor, nu in 'natura' lor, nu in 'specificul national' - ci in transferul de rationalitate de la indivizi la stat prin de-responsabilizare, dependenta si inservire. Functionarii, birocratii si administratorii sint conditia acelei 'capacitati statale' iluzorii despre care vorbeam anterior: 'iluzorie' pentru ca capacitatea nu se refera decit la control, nu la vreun aspect care sa faca viata mai buna, mai umana. Prin ei, statul asistential este caracterizabil drept stat administrativ. Tot ei reprezinta osatura statului adinc ('deep state'): ascunsa in culisele politice, pretins apolitica, pretins 'experta', niciodata punindu-si 'pielea in joc' in alegeri (Nassim Nicholas Taleb, 'skin in the game'; a avea pielea in joc este motivatia ultima in a face treaba buna; in cazul alegerilor, a face treaba buna in jocul reprezentarii politice).

Este foarte important ca cititorul sa urmareasca aceasta secventa pentru a putea intelege manifestari contemporane in Romania noastra. Statul roman este zis 'esuat' tocmai pentru ca nu poate genera un asemenea 'serviciu public'. Un 'filozof-rege' care promoveaza o 'meritocratie' a serviciului public este Andrei Marga (vezi 'compilatia' de comentarii, Teletype). Platforma Romania Cetatenilor se inscrie pe aceeasi linie elitist etatista si de aceea verdictul meu asupra ei este negativ ('Aburdul (Plat)formei fara fond; Teletype). Exista si in AUR o tendinta in directia aceasta 'manageriala-tehnocratica' a statullui ('Dezbararea de elitism', Telegram; 'Vox populi. De la opinca la vladica', Teletype). Voi adresa

Este acest aparat de stat cel care asigura minutia puterii despre care scria Tocqueville (vezi citatul pe larg mai sus). Iar daca teoria nu este de ajutor, afundarea in Kafka sigur va face treaba ('Metamorfoza', 'Castelul'). La Kafka se poate urmari aproape tactil devastarea psihologica si existentiala produsa de un astfel de stat si de societatea organizata in jurul lui asupra unui suflet sensibil si inteligent. Voi relua acest subiect, al aparatului de stat, cind voi discuta desfiintarea lui (sectiunea 'Dezetatizarea romanilor', punctul 8, 'Desfiintarea aparatului de stat si a serviciului public').

Asistenta sociala etatizata este cel mai puternic transportor de rationalitate de la indivizi, comunitati si asocieri la stat. Dezastrul antropologic, existential, social este imposibil de exagerat. Sintem mai putin oameni decit generatia strabunicilor nostri care stiau sa faca toate aceste lucruri, sa aiba grija de viata lor si a celor apropiati si care, datorita acestei competente si exercitari autonome erau mai fericiti. In curind, nici consumul care ne-a fost ofrit in schimb nu va mai fi disponibil si atunci, nu vom fi raramas cu nimic decit servitutea. Cititi mai departe.

Modulul keynesian (statul cheltuitor si imprumutator)

Modulul keynesian reprezinta singura piesa adaugata ca o bucata prin contributie de autor, John Maynard Keynes. Criza care l-a adus in existenta a fost Marea Depresiune 1921-1933. Keynesianismul este marea paradigma care domina economia, finantele si teoria contemporana a statului.

Cuvintele cheie ale doctrinei keynesiene sint 'statul cheltuitor' ('state spending') in calitate de 'investitor' si 'statul imprumutator'. Mijlocul prin care aceasta se realizeaza este 'expansiunea creditului' ('credit expansion'): adica, cresterea masei monetare si, intrucit crearea de bani noi se face ca datorie­ prin sistemul bancar, cresterea gradului de indatorare. Pentru cei curiosi, cum se face asta: mergi la banca, si aceasta determina ca esti un solicitant de incredere cu colaterale bune; imprumutul se aproba, si banca creaza banii din nimic, intr-un cont contabil; datoria contractata de tine devine un 'bun contabil' al bancii (un aset, 'asset'); conform legii, banca poate aproba si crea bani cu singura conditie ca o parte din acestia sa aiba acoperire in 'bunurile contabile' ale bancii, de regula, 10% - acesta este sistemul 'rezervei bancare fractionare'; banii fizici in circulatie reprezinta doar o mica parte din acesti bani fictivi, creati ca datorie, aflati in catastife, azi, in computere; de notat caracterul de cerc vicios al procesului - datoria creaza bani care creaza noua datorie, s.a.m.d. Acesta, in credinta keynesienienilor, este un perpetuum mobile adevarat, singurul care a fost descoperit, caci oricare altul contrazice legile fizice ale conservarii energiei. Faptul ca acest perpetuum mobile monetar este ireal, nu pare sa ii preocupe - dar efectele, consecintele lui, sint constatabil irealiste pentru oricine nu si-a pierdut ultimul dram de bun simt (vezi mai jos). Ultima varianta a keynesianismului, lanasata tot pe urmele unei crize, criza financiara 2008-9/2011-2, 'teoria monetara moderna' ('modern monetary theory', MMT) impinge delirul la limita la care singurul contact cu realitatea este unul clinic: datoria nu mai conteaza. Datoriile sint consemnate undeva intr-un calculator la care nimeni nu se mai uita, figuratia falimentelor, a aritmeticii venituri-cheltuieli continua de ochii lumii, dar totalul aritmetic acumulat a devenit o abstractiune. Ceea ce ramine, este plata dobinzilor pentru datorie, transmisa intergenerational generatiei urmatoare intr-un lant care, cel putin in ochii nebunilor la cirma sistemului, este nesfirsit: fiecare copil se naste cu X datorie pe umeri, traieste, munceste, plateste, face copii care, tot asa... Datoria intergenerationala este o forma de sclavie: caci aceasta este definitia cuiva care nu are drept de proprietate - in bunurile lui, in viata lui, in munca lui, in viitorul lui.

Cu keynesianismul MMT, elita si clasa politica nu mai au nevoie nici de taxele dvs., nici de dvs. insiva. Oamenii au devenit la fel de lipsiti de valoare si de dispensabili precum banii. Cind banii sint conjurati din aer discretionar si cind valoarea lor tinde catre zero, impozitarea nu mai inseamna nimic. Ea este doar un mijloc de control social si hartuiala politica. [2]

Singura mare problema a keynesienilor a fost disciplina pe care sistemul monetar bazat pe aur ('etalonul aur', 'gold exchange standard'; romana, engleza) o reprezenta. Aurul este o marfa ('commodity'), adica are valoare independenta extrem de stabila in timp. Cam ce puteai cumpara pe vemea romaniilor cu 32 de grame de aur (o uncie), o toga, o pereche de sandale de calitate, puteai cumpara si in secolul XX (un costum de haine, o pereche de pantofi de calitate) (^XAUEUR). Aceasta trasatura, mai mult decit oricare alta, face din aur candidatul unic calificat ca vehicul de schimb: conservarea valorii. Banul economist reprezinta munca, timp, energie concentrata pentru mai tirziu, pentru zile negre (somaj, boala, batrinete). Tocmai aceasta trasatura si disciplina nu este pe placul economistilor keynesieni.

Etalonul aur a fost abandonat si reluat in cursul marii depresiuni economice. Apoi, in 1933, Roosevelt a decretat devalorizarea dolarului fata de aur, a confiscat aurul americanilor, a interzis acumularea lui, si asa a ramas pina prin anii 60 cind acestea au fost repermise treptat. Dupa al doilea razboi mondial, a fost introdus un sistem de convertibilitate limitata (la nivel de state) a banilor nationali in dolari americani si a dolarului in aur la un pret fix revazut de citeva ori (Bretton Woods). In 1971 SUA au abolit prin decizie unilaterala convertibilitatea dolarului si de atunci, tot ce au ramas pentru omul de rind au fost banii de hirtie emisi de stat si discretionarismul keynesian in privinta valorii lor. Rezultatul? Vedeti aici pentru cazul leului: "in 1867, când a luat nastere sistemul monetar national... cu un singur leu puteai cumpara zece paini, un litru de vin costa 0,40 lei, kilogramul de carne costa 0,34 lei, iar kilogramul de cartofi era 0,05 lei". Cit despre dolar, acesta a pierdut din anii 1930 pina in 2020, 99% din valoare (SeekingAlpha).

Inflatia topeste valoarea banilor detinuti de indivizi. La o rata a inflatiei de 3% pe an, in 10 ani, valoarea economiilor a scazut cu 30%. Asa ajunge omul ca Alice in Tara Minunilor, unde trebuie sa alergi cit mai repede pentru a ramine in acelasi loc. Calea de viata accesibila in secolul XIX, de a stringe bani, a-i investi, devenind apoi rentier a devenit imposibila. Munca continua, menita sa contracareze topirea economiilor este singura cale. Romanii nu ar trebui sa uite inflatia din anii 1990 cum germanii nu au uitat-o nici pina in ziua de azi pe cea din anii 1920. In anii 1990, dupa ce proprietatea a inceput sa se restituie si sa circule, oameni cu mijloace modeste au vindut imobiliare pentru 'bani albi de zile negre' numai pentru a-si vedea apoi economiile topindu-se in dulap. Cu banii de pe o casa, ajunsesesi intr-un an sau doi sa nu mai poti cumpara decit un costum de haine si o rochie...

Inflatia zisa 'structurala' de 3% este o minciuna keynesiana. Ea nu rezulta din nimic specific economiei (dimpotriva, o economie libera opereaza deflationist; vezi mai jos, 'dezetatizarea', punctul 2. 'leul de aur'). Aceasta este o consecinta a politicii monetare deliberate, menita sa favorizeze datornicii (acestia platesc suma de bani nominala la o valoare mai mica decit la timpul contractarii). Statul imprumutator keynesian depinde de inflatia prin design.

O alta consecinta a inflatiei este crearea de fluxuri de bani privilegiate prin efectual Cantillon. Inflatia nu loveste in egala masura toate partile economiei. Cei aflati in 'apropierea' sursei de bani: furnizorii statului (prin achizitia competitiva de bunuri si servicii de pe piata, statul 'batind' la pret, 'over-biding', alti solicitanti), contractantii de stat, recipientii de subventii, sponzorizari, 'granturi', , angajatii de stat, grupuri cu putere de negociere ('leverage') mare, primesc primii noii bani creati, avind capacitatea de a cumpara bunuri si servicii cu bani suplimentari noi dar la preturi vechi. Pe de alta parte, cei aflati 'departe' de sursa banilor si cu putere de negociere ('leverage') redusa, de pilda pensionarii, profesorii, doctorii, sint ultimii care primesc din banii nou creati, fiind obligati sa plateasc bunuri si servicii mai costisitoare cu bani vechi a caror valoare este o citime din cea anterioara. Prin efectul Cantillon, inflatia transfera putere de cumparare de la unele grupuri la alte grupuri si creaza inegalitate sociala. Asa a aparut in Romania buna parte din clasa 'noilor imbogatiti' de tranzitie. Primele germene dateaza de atunci, de la inflatia din anii 1990, dar procesul, desi intermitent, este continuu. Un alt episod semnificativ a avut loc post-covid. In timpul 'pandemiei', statul a fortat inchiderea a numeroase mici afaceri care, datorita inflatiei survenite la finele lui 2020, cu introducerea politicilor de decarbonizare si apoi a crizei energetice provocata de razboi, nu isi vor mai deschide niciodata portile. Afaceri puse pe roate si crescute cu efort inimaginabil, timp de 30 de ani, intr-un climat economic ostil in mare parte, au fost evaporate intr-un singur an.

Interventia statului in bani este probabil cel mai subtil mecanism de control in vigoare azi. El adjudecheaza cistigatori si pierzatori, distruge valoarea banilor, permite statului sa se largeasca necontrolat. Evantaiul de consecinte este pe masura profunzimii si subtilitatii cauzei. Ele acopera intreg spectrul ontologic. Banii sint mediul in care functioneaza viata: ei nu sint necesari decit daca pleci sa dormi intr-o scorbura, maninci radacini si te imbraci in coaja de copac... Putrezirea banilor inseamna putrezirea vietii si a realitatii antropice (pertinenta si apartinind omului).

Consecintele expansiunii creditului

Criza financiara 2008-2012 a dat o noua acceptiune termenului 'cifra astronomica'. Cindva restrins pentru a sugera nemarginirea spatiului cosmic, in timpul crizei, el denota cifrele greu comprehensibile, exprimate in sute de trillioane, ale datoriei acumulate sub forma de 'derivative'. Derivativele sint instrumente financiare reprezentind un fel de pariuri pe valoarea in crestere sau in scadere a... altor instrumente financiare. 'Aseturile', bunuri ('assets') sint pierdute undeva in subteranele unei economii care nu mai este despre lucruri reale, ci un munte de astfel de instrumente financiare construite unele deasupra celorlalte. Acesta este sensul notiunii de 'financializare' al economiei, a lumii, a vietii (economia FIRE, 'Finance, Insurance, Real Estate', Eric Janszen).

Financializarea, ca veni vorba, este dimensiunea principala pe care survine globalizarea. Dar ceea ce ne intereseaza aici, este faptul ca financializarea este o consecinta directa a expansiunii creditului. Caci, asa cum am spus, fiecare component al lantului de instrumente derivate este socoti un 'aset', un 'bun', pe baza caruia alti bani-datorie pot fi creati. La nesfisit. In 2007-2008, acest munte de gunoi financiar a inceput sa se surpe. Si odata cu el, keynessianismul.

Expansiunea creditului (EC) schimba fata la toate. Ontologia EC, antropologia EC, gnoseologia EC nu mai sint la fel ca corespondentii lor din lumea normala. 'Inflatia', gresit considerata doar un fenomen legat de preturi, este in toate. De exemplu, distrugerea educatiei in occident, devenita un fel de apendice 'roz' (pinko, pejorativ pentru stinga, pentru ideologia 'woke'), este rezultatul principal al disponibilitati largi, facilitata prin politici de stat, a creditelor pentru studenti (lucru valabil mai mult in SUA, unde educatia nu e 'gratuita'). Bani disponibili usor, datorii adesea iertate de stat (in timp ce scriu Biden urmareste sa 'ierte' datoria de student), au dus la prolifearea mediocritatii in rindul administratorilor, profesorilor si studentilor, la 'inflatia de diplome' care si-au pierdut cu desvirsire valoarea. Acelasi lucru se intimpla in cercetarea stiintifica, unde statul pompeaza bani pentru cele mai halucinante proiecte si 'teme de cercetare'. Daca exista o 'prostire' ('dumbification') sau nu a speciei umane sau nu, nu stiu: dar stiu sigur ca prostiei i s-a deschis drum catre staiful academic prin expansiunea creditului.

Ontologic, lumea este populata de obiecte inutile, calitativ inferioare, proiectate intentionat sa se deterioreze la expirarea garantiei ('obsolescenta prin design') fortind inlocuirea lor cu altele la fel de proaste. Notiunea cu care a crescut generatia dinainte, de 'obiecte cu folosinta indelungata', adica utilaj domestic pentru care o data faci efortul achizitiv dupa care esti liber sa ai alte prioritati, a disparut cu desavirsire. Omul a devenit sclavul unor obiecte si, de fapt, al producatorilor acestora. Intr-o lume inflationista, inlocuirea rapida a obiectelor asigura mentinerea profitului. Cineva preoucupat de 'consumerism' aici ar trebui sa se uite in primul rind, la mecanismul monetar, si nu la psihologia derivativa, condamnata din oficiu in baza unor prejudecati mizantropice. Mai nou, insusi conceptul de proprietate in obiectul cumparat isi pierde sensul datorita 'blocarii' lui prin software (de pilda, nu mai poti repara singur un tractor Caterpillar pentru ca nu te lasa programele cu care vine), sau prin practica 'inchirierii' (leasing) de facto, introdusa prin obligativitatea 'abonarii'.

Ceea ce descriu mai sus este socializarea creditului. Romanii de o anumita virsta poate pastreaza memoria unui timp din preajma aderarii Romaniei la UE, in 2007, cind se putea obtine credit si rate pe baza simplei prezentari a buletinului, fara nici o dovada de solventa, angajare sau creditabilitate... Poate ei isi amintesc si scandalurile politice din epoca, legate de neplata ('default', omisiunea platilor), de indatorarea excesiva, etc. Fenomenul era acelasi la scara planetara: acela era momentul 'boom' (de inflorire), chiar climaxul, virful lui, umat la scurt timp de 'bust' (implozia).

Omul sub regim de expansiune a creditului este altfel decit omul normal. Omul normal dezvolta natural responsabilitate fata de bani, are grija de ei, se preocupa de stringerea lor: el este asemenea furnicii din fabula. Comportamentul fiduciar (grija, gestionarea responsabila) si cel de economisire primesc sub expansiunea creditului o lovitura mortala. Oamenii devin asemeni greierului din fabula: prezentul conteaza mai mult decit prudenta fata de viitor (prezentism).

Comportamentul de economisire se bazeaza pe asa numita 'gratificare intirziiata': adica, capacitatea de a rezista tentatiei de consuma in prezent, de a rezista frustrarii generata de abtinere, si de a amina consumul gratificator pentru mai tirziiu. Nu vine natural... Au fost facute experimente cu copii carora li se oferea o prajitura cu alternativa de a o minca pe loc sau de a se abtine, urmind sa primeasca doua prajituri mai tirziu. Dupa care, experimentatorul parasea incaperea. In marea majoritate a cazurilor, cind revenea, prajitura fusese mincata.

Cumpararea pe credit facil inseamna capacitatea de a-ti gratifica dorintele pe loc, urmind sa platesti dupa si mai mult. De asemenea, capacitatea de a discrimina, de a deosebi, intre dorinte esentiale si cele superflue (teoretizata inca de Aristotel), nu se mai matureaza. Toate dorintele par egal de indreptatite cind nu ai motiv, datorita satisfacerii lor imediate prin imprumut, sa diferentiezi intre ele.

Dar cea mai insidioasa consecinta, cu bataia cea mai lunga, este pierderea libertatii: autonomia personala si capacitatea de a administra tu insuti organizarea propriei vieti. Studii au aratat ca acestea sint cel mai bine corelate cu sentimentul ca viata are sens, ele fac mai putin importante sanatatea, averea, siguranta, distractiile, respectul, pina si prieteniile (Springer) - reciproca fiind si ea adevarata, starea de dependenta cronica duce la dezputernicire, la sentimentul ca viata nu are sens, la valorizarea excesiva a lucrurilor triviale.

Pentru a intelege pletora aceasta de efecte, trebuie reamintit ca banii, banii-ca-datorie, in cazul acesta, reprezinta un mediu fundamental: daca limba este mediul in care are loc comunicarea, schimbul de vorbe, concepte, idei, argumente, rationamente, banii sint mediul in care survine schimbul economic (ceea ce Mises a numit catalactica, economie ca stiinta schimbului). Otravirea limbii, cum a fost si este cazul limbii de lemn politic si administrative (birocrateza, birocrat+sufixul romanesc pentru limbi; in engleza, bureaucratese, aceeasi constructie), compromite mortal inteligenta, gindirea si constiinta. Otravirea banilor are acelasi efect si acelasi impact, otravirea schimburilor economice intre oameni compromite mortal inteligenta, gindirea si constiinta. Ginditi-va, daca ati avut experienta, daca nu, imaginati-va, cum e sa cistigi la loto, ce inseamna sa fi dependent de loto, s.a.m.d. Acelasi lucru cu adictia la inflatie, la creditul mereu expansionar. Oameni de afaceri care ar fi fost altfel sobri si stilpi ai societati, dezvolta o mentalitate de speculati si porniri de hoti...

Dintre efectele punctuale, economice, de care romanii aud mereu in presa, dar a caror explicatie nu e mai niciodata oferita, sint investiile catatrofice. Unele apartin statului, altele sint private, dar cauza prima e mereu acolo: se numeste malinvestitie ('malinvestment') si cauza este disponibilitatea prea mare a banilor, a creditului. Aceasta perverteste gindirea investitionala prin falsificarea mesajelor financiar-economice. Orice act investional este un risc calculat: la baza lui, sta un calcul de oportunitate, cost, acoperirea acestuia si trecerea pe profit. Costul creditului este esential in acest calcul. Cind creditul este super-facil, intreg calculul este distorsionat. De pilda, o investiei imobiliara ('real estate') ajunge sa se faca nu in functie de estimarea cererii, ci la plezneala: 'build it and they will come', 'construieste ca vin ei dupa aia'. Mda, de multe ori, nu vin: am intrat odata intr-un hotel sumptuos din Bucuresti, construit in mijlocul unei zone rau famate, defundate, fara facilitati de acces - din noroiul de pe strada, direct in holul pardosit cu marmura. Nu era mai nimeni pe-acolo. Vezi asa ceva si stii cum s-a ajuns la o astfel de aberatie. Un exemplu actual in Romania este podul de la Braila, o comicarie de malinvestitie (28.10 'crapaturi, denivelari, infiltratii... nu este treaba statului'; vezi si 08.12 'se inclina podul'; 08.30 'suruburi doar de forma'). Un alt exemplu recent international sint Insulele Palmierilor din Dubai (Bloomberg, clip; Wikipedia).

Dar fenomenul este atit de comun in perioadele de 'boom', cind creditul este facil, incit a ajuns sa fie formulat de economisti un asa- numit 'skyscraper index', 'indexul zgirie-nori', care ar permite aprecierea riscului de depresiune economica urmind imploziei malinvestitiilor din perioada de expansiune a creditului. El e bazat pe observatia veche din anii 1920 cind marea depesiune a fost precedata de un mare boom in constructia de zgirie nori.

Reamintindu-ne acum de centralitatea statului cheltuitor in keynesianism, vom intelege ca investiile de stat sint forme de malinvestitie, chiar si atunci cind lucrurile sint vopsite convingator altminteri. Nu vom sti niciodata ce ar fi existat in locul lor, caci acele forme de expresie economica a oamenilor sanatosi si liberi au fost sufocate inainte de a se naste. Dar stim ca lumea creata de statul cheltuitor si 'investitor' este o lume mutanta...

Keynesianismul a largit enorm scopul interventiei statului in economie. O butada asociata lui este cea a muncitorilor platiti sa sape gropi, urmati de muncitorii platiti sa le astupe, si asa mai departe. Tot keynesianismului ii datoram sofismul stupefiant dupa care razboiul e bun, pentru ca va urma reconstructia, cu alti bani de cheltuit si alti oameni de angajat (asa numitul 'broken window paradox', 'paradoxul ferestrei sparte'; o folosire imaginativa a lui survine in filmul 'Al cincilea element', discutia dintre preot si industrialist despre rau). Vedem acest sofism la lucru in zilele noastre cind, in discutiile despre razboiul din Ucraina, pina si statul roman se gindeste la reconstructie, cum citeam recent in presa. In fine, tot keynesianismului ii datoram dezumanizarea economiei care dintr-o stiinta asupra unei forme particulare de activitate a omului (Mises, praxeologie, stiinta actiunii umane) a devenit o cabala de concepte de tip 'agregat' (PIB, etc.) care nu au alt sens decit intarirea misticii statului cu 'economisti' si 'finantisti' drept preoti oficianti. Jargonul keynesianist asupra economiei a dobindit o putere egala asupra mintii oamenilor precum odinioara verbiajul marxist-leninist: toti intelectualii cu pretentii se simt minati sa il imite, nici unul nu vede prin el si nu e capabil sa se exprime din afara lui.

Dintre toate modulele leviatanului statal, cel keynesian este cel mai probabil ca ii va aduce sfirsitul. Probabil ca lucrul s-a intimplat deja. Gongul a sunat in 2008-2012. Ceea ce vedem azi, razboi, totalitarism incipient, reprezinta forme de compensare a ceea ce nu s-a putut repara atunci pentru ca este ireparabil. De aceea WEF spune 'you will own nothing' - dar oamenii nu vor 'fericiti' ci mai mizerabili decit in intreaga istorie altfel destul de mizerabila...

Keynesianismul a murit atunci, in 2008-2012, probabil in momentul in care prima banca centrala a inceput sa cumpere de pe piata de actiuni (banca centrala elvetiana, daca imi amintesc corect). Exemplul a fost curind emulat de altele. Pina atunci corective libere ale actiunii monetare politice, pietele de actiuni au devenit niste zombi care urca doar in sus, martori tacuti ai inflatiei si al pierderii ultimei ancore in realitate a banilor. Dar, un mort in descompunere poate fi mai primejdios prin infectiile pe care le genereaza decit un bolnav ambulant.

Modulele socialiste: fascist (statul corporatist) si marxist (statul egalitarist)

Keynesianismul s-a format odata cu socialismul si fascismul: toate trei apartin aceleasi familii de gindire etatista si colectivista, si toate trei au fost incorporate statului contemporan. Ele sint de fapt varietati, nu lucruri distincte.

Corporatismul

Din fascism, statul contemporan a imprumutat capitalismul corporatist. Acesta reprezinta un parteneriat intre puterea statului si puterea corporatiilor ('Fascismul ar fi numit mai potrivit corporatism, petru ca este o fuziune dintre stat si puterea corporatista'; Giovanni Gentile apropriat de Mussolini; O'Reilly). Azi, nimeni nu il numeste 'fascist', dar esenta asta e (vezi 'Un exemplu pentru Romania in 2024', para 2; Teletype). Unul dintre eufemismele familiare este in 'partneriatul public-privat'. Este o relatie benefica partilor, pe spinarea poporului.

Capitalismul antreprenorial si partenerial este un alt lucru decit capitalismul corporatist. Ele difera fundamental, ca esenta. Capitalismul antreprenorial este cel al indivizilor care isi cistiga existenta oferind bunuri si servicii pe o piata libera. Capitalismul partenerial este acelasi lucru dar prin asociere, mai multi indivizi punindu-si laolalta resursele in vederea aceluiasi scop. Latura concurentiala sau competitiva a capitalismului este adesori excesiv subliniata. Concurenta se refera la furnizorii de bunuri si servicii de acelasi fel: ei concureaza unii cu altii si, prin aceasta, sint motivati sa o faca la nivele calitative superioare si la preturi mai mici. Dar, in cea mai mare parte, capitalismul este o forma de cooperare: cea mai extraordinara din istoria umanitatii, am putea adauga. In cele mai multe cazuri, bunurile si serviciile sint complementare unele altora. O masina consta din numeroase parti produse de antreprenori diferiti: masina nu ar exista fara aceasta complementaritate, dupa cum nici partile nu ar exista independent, daca cineva nu s-ar angaja in asamblarea si vinzarea de masini. Cu cit astfel de specializari complementare prolifereaza, cu atit noi si noi zone ale nevoilor si dorintelor oamenilor sint acoperite: piata cistiga adincime.

Aceasta dimesiune temporala a formarii si adincirii pietei ne da ocazia sa reflectam la delicatetea intregului proces: o piata libera sa constituie lent in timp si este usor de distrus. Romanii tranzitiei au putut sa vada acest proces la lucru: inmultirea gamei de bunuri si servicii, cresterea calitatii, scaderea preturilor. La sfirsitul anilor 1990, am coborit odata la alimentara de la colt pentru un litru de lapte. Urc sus, deschid cutia si imi pun in pahar. Laptele era stricat. Ma imbrac iar, cobor, merg la magazin. Vinzatoarea tipa isterizata ca ea nu putea sa ia sticla inapoi pentru ca era desfacuta: cum sa fi constat ca laptele era stricat fara a deschide sticla, nu o interesa. Problema era la nivelul relatiei cu furnizorul din care lipseau precizari in legatura cu returnarea produselor. Astfel de situatii sint inconcevabile azi. Oamenii au devenit atenti la detalii, au defalcat analitic lantul relatiilor, au vazut unde apar probleme, au gasit solutii - intr-un cuvint, au invatat. Azi, foarte rar se intimpla ca un vinzator sa se poarte urit.

Morala anecdotei este ca piata nu doar ne satisface nevoi si dorinte, ea ne ascute inteligenta si ne face mai amiabili. Cind intelegi ca buna-starea ta si a familiei depinde de buna-vointa si buna-credinta ta fata de clientii tai, devii mai cooperant, mai putin combativ, mai conciliant. Cu timpul, exercitiul restringerii devine obicei, iar obiceiul se transmite in eucatie copiiilor. Piata ne face mai buni din toate punctele de vedere. Lumile de piata libera sint mai inteligente, mai virtuoase si e mai placut de trait in ele. Cu cit mai libere, adica mai nestinjenite, cu atit mai mult astfel.

Ordinea pietei libere (numita de Mises catalactica, adica a schimburilor economice) este usor viciata de doi mari 'monstrii': statul (numit de unul din primii sai teoreticieni moderni, Thomas Hobbes, 'Leviatan', dupa monstrul biblic) si corporatia (numita de mine prin analogie 'Behemot', alt monstru legendar). Motivul este faptul ca schimburile care anima piata sint in intregime voluntare: daca la alimentara de jos vinzatorul te trateaza prost si iti vinde lapte stricat, har Domnului, exista alta usa alaturi. Pe de alta parte, esenta statului este constringerea: statul detine monopol asupra violentei legale si poate decreta orice aberatie abuziva sub amenintare cu penalizare (ca azi, restringerea accesului la proprii tai bani sub forma de cash). Corporatiile nu folosesc constringerea in moduri directe, dar datorita asocierii lor cu statul, a puterii de care se bucura prin marime, ubicuitatea prezentei si masivitatea sumelor pe care le vehiculeaza, ele dispun de leviere si pirghii indirecte pentru constringere. Ele intervin in lichidarea concurentei (metode fruste, mafiote, sau metode financiare, de cumparare ostila a competitiei, 'hostile takeover', 'leveraged buyout'), modificarea preferintelor consumatorilor (prin reclama) si azi, din ce in ce mai mult, in politizarea spatiului comercial si ideologizarea publicului (promovarea LGBTQ, etc.).

Cititorul atent va observa ca am omis cel mai pernicios aspect al Behemotului corporatist, anume relatia lui cu Leviathanul statal. Corporatiile corup statul, s-ar putea spune. Doar ca termenul 'corupere' este impropriu.

Corporatiile nu sint la fel cu formele antreprenoriale si parteneriale. Ele nu sint in mod primar forme economice: si mafia invirte bani, dar nu am zice ca mafia este o structura financiara. Si cartelurile columbiene sint implicate in productia de droguri, dar nu am zice ca un cartel este o structura economica. In mod primar, istoric si prin relatia lor cu statul, corporatiile sint entitati politice. Ele nu se constituie, asemeni intreprindelor, prin contract, ci printr-un 'charter' parafat de stat, un act constitutiv, la fel cum statul se bazeaza pe o 'constitutie'. Corporatia este, in sens propriu al termenului, o fictiune legala: o structura abstracta considerata 'persoana legala'. In intreprinderi, proprietarii sint responsabili ('liable') cu banii si averea lor personala pentru ceea ce fac, in corporatii, nu - motiv pentru care se si numesc 'companii cu raspundere limitata', marcat in titulatura cu Inc. si Ltd. In fine, in intreprinderi, proprietarii sint si administratorim in corporatii, proprietatea e separata de administrare.

Relatia speciala a statului cu corporatiile exista inca de la inceputurile lor moderne si se regaseste pina azi. Aceasta relatie speciala a avut si un sistem politic propriu, fascismul. Azi, nu numim aceasta relatie 'fascism', ci folosim eufemisme precum 'parteneriat public-privat', dar esenta este aceeasi. Astazi, 'capitalismul' este in proportie enorma 'corporatist', adica fascist.

Neprietenii socialisti ai libertatii se prevaleaza de aceasta trasatura precum si de ciclicitatea crizelor (vezi mai jos, 'dezetatizarea', punctul 6, 'desfiintarea capitalismului de stat') pentru a arunca copilul cu apa din poiata. Cine este copilul, vezi primul paragraf al acestei sectiuni, capitalismul antreprenorial si partenerial, expresia libertatii oamenilor de a-si cistiga existnta dupa priceperea si straduinta fiecaruia. In realitate, statul le creaza pe amindoua.

Prin toate aceste trasaturi, corporatia este o amenintare la adresa sferei publice, a prosperitatii si a libertatii. Astazi, corporatia este unul din instrumentele instalarii totalitarismului globalist. Am detaliat cele de mai sus in studiul 'Dl. Piperea merge la Bruxelles. Capitalismul corporatist sub lupa' la care refer cititorul pentru intelegere suplimentara (Teletype).

Din varianta marxista a socialismului, statul contemporan a asimilat egalitarismul. Acesta este o deformare ideologica a principiului liberal al egalitatii de sanse, de oportunitati, exprimata in principal ca egalitate 'in fata legii' adica: tratamentul uniform al indivizilor de catre stat, indiferent de particularisme, in primul rind, indiferent de extractia lor sociala. Egalitatea principiala devine egalitate de substanta - acesta este lucrul numit egalitarianism, subliniind transformarea principiului bun in ideologie rea. Egalitatea de substanta se realizeaza in primul rind in termeni de venit. Alternativa la diktatul comunist din est a fost egalizarea prin: redistributie si prin taxare progresiva. Statul bismarkian-keynesian devenit socialist este un stat redistributiv - adica ia bani de la unii pentru a-i da altora.

Redistributia: banii altora si coruptia

Oamenii buni sint corupti de statul redistributiv. Redistributia contravine in mod fundamental proprietatii pe care orice om o are in corpul sau, in facultatile sale, in efortul sa, in munca sa, in produsul acestei munci, adica banii.

Observatorul avizat va recunoaste omul de stat mare dupa semnele mentalitatii redistributiviste. Acesta va lansa tot felul de propuneri sau, daca la putere, 'initiative', care de care mai nobile, mai 'altruiste': 'sa dam prinz gratuit in scoli', 'sa dam transport gratuit pensionarilor', 'sa facem Romania demna'. Unele sint doar piosenii gratuite, ca ultima: nu poti face 'Romania' demna fara a-i face pe romani demni, iar demnitatea deriva dintr-un singur lucru, din calitatea de stapin asupra propriei vieti. Aparte de aceste acte pioase calpe, majoritatea 'generozitatilor' oferite de stat si oamenii lui sint acte redistributive. Intrebarea pe care de fiecare data publicul trebuie sa si-o (si sa i-o) puna, este 'de unde banii'. Raspunsul, daca sincer, va ajunge intotdeauna la buzunarul sau, pe o cale mai lunga sau mai scurta.

Redistributia creaza 'competitia redistributiva' pe culoarele obscure ale puterii intre pretendentii la fonduri: firme, ONGuri, 'initiative', s.a.m.d. Chiar si presupunind niste 'criterii' uniform satisfacute, nu exista mijloace pentru a satisface toate cererile. Cind ceva e gratis, cererea devine infinita. Ultimul cuvint il va avea intotdeauna coruptia, clientelismul, favoritismul cuplata cu influentarea politica a scopului organizatiilor si activitatilor respective.

In cel mai bun caz, statul iti ia banii proprii si apoi ti-i returneaza cu tinicheaua dependentei agatata in coada. In cel mai rau caz, dati arbitrar altora cu urma banilor pierduta: tu insuti, nu mai poti deriva mindrie sau satisfactie din caritatea ta. In toate cazurile, cea mai mare parte a lor merge in buzunarele functionarimii din angrenajul redistributiei. La celalalt capat al lantului redistributiv, ceea ce se capata de la stat nu are aceiasi valoare cu ceea ce ar fi trebui dobindit prin exercitarea de sine. Beneficarii redistributiei devind dependenti de gesefturile statului, ajung sa dezvolte mentalitate misecuvinista ('entitled', varianta romaneasca de Mirel Palada) si sa revendice furtul de la altii ca drept pentru ei. Redistributia este varianta slaba a 'dictaturii asupra nevoilor' practicata in comunism prin confiscarea proprietatii (Agnes Heller & Franz Feher).

Redistributia submineaza motivatia fundamentala a muncii, a exercitarii maxime de sine: cistigul in vederea propasirii vietii, bunastarii si a fericirii proprii, a familiei, a copiilor. Redistributia esueaza din punct de vedere etic in moduri atit de fundamentale incit singura ei justificare reala este cresterea puterii de control a statului (Bertrand de Jouvenel, Mises).

Mina redistributiva se poate vedea peste tot: practic nu exista relatie duala in circulatia de bunuri si servicii fara interventia tertului stat. Statul devine intermediarul economic prin excelenta, agatindu-se parazitar 'pe procente' de diferite componente ale relatiei economice, partea din valoare extrasa crescind costul tranzactiilor intre entitatile de baza (producator-consumat). Ultima 'inovatie' redistributiva a fost TVA (taxa pe valoare adaugata), introdusa incepind cu anii 1960-1970 in, unde altundeva, Europa si generalizata cam peste tot ulterior. In Statele Unite nu s-a reusit implementarea unui TVA uniform la nivel federal, dar majoritatea statelor au o 'taxa de vinzare'. TVA taxeaza uniform consumul: maninci piine, platesti; mergi la doctor, platesti, s.a.m.d. Ea este una dintre principalele frine ale economiei si mijloc de furt al banilor de catre intermediarul stat de la partile contractuale (furnizor-beneficiar). Valoarea ei este mandata la nu mai putin de 15% in UE, cu unele tari precum Ungaria ajungind pina la 27%, cea mai mare din Europa (grafic).

A doua mare forma a redistributiei este asigurata prin taxarea progresiva, in functie de venit. La prima vedere, unii nu ar obiecta la aceasta notiune, ceea ce doar arata prevalenta egalitarismului: 'cine are mult, sa plateasca mult'. Aceasta arata care este impulsul la baza egalitatii de substanta: invidia. In realitate, taxarea progresiva este o nedreptate la fel de mare ca cea a vinzatorului de patrunjel de la colt care se uita cum esti imbracat inainte sa iti spuna cit costa...

Statul Ponzi

Criza economica din 2007-9 (SUA), continuind in 2011-2 (EU) a revelat falimentul fundamental al modelului statal occidental: venitul statului este generat prin impozitare sufocanta dar tot insuficienta; insuficienta la venit este completata prin contractarea de datorie; indatorarea a ajuns la procente nesustenabila fata de produsul intern brut; datoria cronica a dus si duce la inflatie perpetua prin design menita sa reduca povara datoriei, dar distrugind motivatia pentru consum intirziiat (si aici ne uitam cind vrem sa intelegem consumerismul), economisire, investire, precum si competenta financiara conexa administrarii fondurilor proprii. Mai mult, cifrele datoriei publice nu cuprind asa-numitele 'unfunded liabilities', adica promisiunile de plati viitoare sub forma asigurarilor.

Atit modulul bismarkian cit si cel keynesian se bazeaza pe un concept imposibil filozofic sau juridic, o fictiune care exista doar in virtutea introducerii si sustinerii ei coercitive de catre stat. Acesta fictiune este contractul intergenerational. Nu pot exista 'obligatii contractuale' inainte de virsta la care discernamintul, responsabilitatea, capacitate de a intra in relatii contractuale se fomeaza (si asta nu tine de 'virsta legala', ci virsta legala se bazeaza ea insasi pe intelegerea stadiilor dezvoltarii morale; Kohlberg). Cu atit mai putin nu pot exista obligatii contractuale ale unor ne-nascuti! Actul care creaza obligatie financiara pentru cineva ne-nascut inca sau, mai general, inainte de limita virstei de responsabilitate juridica, se numeste vinzare de persoane fara consimtamint, adica sclavie.

Pe latura bismarkian-asistentiala, contractul intergenerational vizeaza grija financiara colectiva a generatiei curente, productiva, pentru generatia anterioara, ajunsa la virsta improductivitatii permanente (pensia; acelasi lucru dar la scara diferita e valabil pentru ajutorul de somaj respectiv de sanatate). Pe latura keynesiana, contractul intergenerational vizeaza plata datoriilor contractate in prezent de statul cheltuitor-investisor si a datoriilor aferente de catre generatiile viitoare. Practic, existenta, viata biologica insasi, a celor care traiesc in prezent devine povara celor din viitorime.

Lasind laoparte enormitatea problematicii filozofice, existentiale si etice si rezumindu-ne strict la functionalitate: in ambele dimensiuni, conditia de functionare a 'schemei' intergenerationale este ca numarul de noi intranti in 'sistem', cei care contribuie, sa fie mai mare decit numarul celor care ies din 'sistem', cei care devin beneficiari.

Orice schema de gestionare de acest tip apartine unei clase unice, numita dupa initiatorul ei. Ponzi a operat in anii 1920 ai marii depresiuni, dar au existat cazuri descrise anterior, in secolul XIX. Daca se recruteaza numere tot mai mari de participanti, schema se numeste piramidala. Schemele piramidale sau Ponzi sint forme de frauda financiara. In schema, beneficiarii sint platiti nu din vreun profit pe care schema sa il genereze, ci din banii noi adusi de proaspetii intranti. Exemple contemporane care au facut vilva la timpul lor sint schema 'investitionala' a lui Bernie Madoff care a explodat in 2008, si Caritasul de la Cluj din anii 1990.

Desigur, in cazul pe care il discutam, schema Ponzi a statului bismarkian-keynesian, 'recrutarea' de noi membri in schema se realizeaza prin procreatie: rata demografica pozitiva (adica mai mare decit doi copii per cuplu) asigura in teorie un numar mai mare de intranti (nou nascuti) decit de sortanti (morti).

In practica, lucrurile nu s-au intimplat asa. Si nu s-au intimplat asa nu in virtutea vreunui accident, nu in virtutea unei scaderi inexplicabile a fertilitatii, ci ca o consecinta necesara a statului Ponzi insusi. Aceast fenomen face parte din categoria celor numite 'blowback', ('suflu invers', 'recul') - efecte colaterale, consecinte neintentionate, care rezulta din neintelegerea functionarii lucrului pe care il pui in miscare.

Am aratat anterior cum se intimpla asta in cazul sistemului asistential-asigurator. Mutarea poverii de asigurare de pe familii/copii aupra statului distruge incentiva (stimulentul, motivatia, 'incentive') cea mai puternica pentru procreere: copiii ca asigurare de batrinete.

In cazul sistemului 'bunastarii' prin indatorare si cheltuire, tot cum am arat mai sus, aceasta se intimpla datorita situatiei de sclavie de facto in care se nasc copiii. Cei mai multi oameni inca au scrupule vis-a-vis de ideea de a naste copii cu o cantitate in crestere de datorie per capita...

Cei care cauta solutii la aceasta problema sistemica din interiorul sistemului o fac in van. Cauza demografica care colapseaza sistemul nu poate fi corectata prin masuri cosmetice (cum, de pilda, incearca Orban in Ungaria) - pentru ca afectarea ei isi are originea in chiar designul statului Ponzi. Inca de la inceput acesta a fost conceput ca instrument de control, ca mijloc de reducere a autonomiei indivizilor si crestere a dependentei lor fata de stat. Familia, copiii, comunitatea exprima auto-organizarea sociala in vederea satisfacerii reciproce a nevoilor de viata. Nu poti submina autorganizarea sociala, nu poti substitui pe sub mina statul independentei si autonomiei, fara sa creezi dependenta, mentalitate de asistat si distrugerea motivatiei, inclusiv reproductive.

Nici nu mai adresez conformismul necugetator al celor care nu vad dincolo de vitrina Ponzi. Vezi spre edificare 'doctorul' de la SNSPA Bogdan Bucur care crede ca 'solutia' consta in 'inlocuirea romanilor' cu emigranti datorita 'esecul institutiilor statului de a le asigura siguranta vietii' - de notat, statul roman doar, in parerea lui occidentcultista (vezi 'Prostologul occidentcultist. Occidentul e Titanic', Teletype).

Dusmanii omului din vest si-ar dori sa credeti ca vreun spirit justitiar e la lucru aici: "In fiecare an, mai multi nativi germani mor decit se nasc. Aceasta este o binecuvintare. Se intimpla pentru ca nazistii nu sint buni la facut copii. De aceea Germania este asa de dependenta de emigratia din tari straine." (Gregor Gysi, 2015, presedintele Die Linke, partid comunist cu 39 de locuri in Bundestag; YouTube; verificat FaceBook).

Aici nu e vorbaa de 'specificul national' al statului, de vreo 'impotenta rasiala', necum una 'justitiara', dupa cum nici consideratiile romantice sau biologice nu sint relevante. Motivul principal pentru care oamenii procreaza sint copiii ca forma de asigurare la batrinete: cu cit mai multi, cu atit mai bine. Nu 'instinctul', nu 'iubirea', ci intelepciunea practica de mentinere a vietii ii impinge pe oameni sa procreeze. Dezradacineaza asta, fa din copiii nenascuti sclavi ai statului, si obtii colaps social prin prabusirea ratei de inlocuire demografica...

Statul Ponzi duce la distrugerea necesara a populatiilor dezumanizate pe care si-a propus sa le gestioneze. El este o amenintare existentiala si, de dragul supravieturii insesi, el trebuie demantelat.

Cindva, pentru supravietuitorii indepartati, statul Ponzi va apare drept cea mai auto-destructiva opera umana. Dar, pina cind acest lucru va fi recunosc (daca vreodata si altfel decit retrospectiv), 'solutia' la problema imposibila a contractului intergenerational si a colapsului demografic rezultant a fost cautata in imigratia de masa. Imigratia e menita sa restabileasca echilibrul de viabilitate Ponzi. Cu ce rezultate, vedem in prezent: largi populatii straine cultural, etnic si religios, neasimilabile, participante doar marginal in sistemul productiv la un nivel insuficient pentru acoperirea costurilor. Si, pe buna dreptate: cine vrea sa munceasca pentru a plati pensiile si datoriilor unor localnici batrini cu care nu ai nimic de impartasit?...

Conflictul inter-rasial care fierbe in occident nu e decit un simptom si el nu va putea stins nici cu ideologie, nici prin legi. Un alt simptom l-a reprezentat aproape colapsul in 2011-12 al statelor occidentale cu nivelul cel mai mare al datoriei (Portugalia, Italia, Grecia, Spania, cunoscute sub acronimul nemagulitor de 'PIGS', porcii). Schemele de inginerie financiara puse in joc de banca centrala europeana (BCE) sint imposibil de detaliat aici, dar ele au subminat masiv principiile responsabilitatii financiare separate si, prin aceasta, tratatele constitutive ale uniunii. Cita vreme responsabilitatea colectiva pentru datorie nu este legala, pe sub mina, ea a fost oricum introdusa. Tot in aceste tari, s-au facut transferuri putrede de bani din fondul de asigurari sociale pentru plombarea deficitelor, care au periclitat pensiile cetatenilor (lucru nu necunoscut in Romania; chiar in prezent statul jinduieste la banii din pilon doi de pensii). Cresterea virstei de pensionare este un alt simptom, prin acesta, incercindu-se impiedicarea trecerii de la conditia de contributor la cea de beneficiar.

Singurul mod prin care statul Ponzi se poate mentine este prin represiune pe scara larga. Aceasta este semnificatie derivei totalitare decelabila dupa criza din 2008-2009/2011-12 si mai ales din 2020 incoace. Deriva totalitara manifesta dezintegrarea statului occidental.

Statul Ponzi esueaza in totalitarism

Din 2020 incoace, s-a petrecut un fenomen mult prea familiar oamenilor din Europa de Est dar de experienta caruia omologii lor din vest nu au avut parte de generatii: statul s-a intors impotriva propriilor cetateni. Represiunea covid, apoi carbon/metan, apoi zelenskismul s-au succedat rapid fara pauza de respiratie sau de dezmeticire. Deriva totalitara este azi prezenta atit in vest cit si in est, inclusiv in Romania iohanniana. Romanii au ajuns sa ofteze cu regret dupa vremurile cind politicienii doar furau. Azi, ei extrag sub acoperirea legilor si sentimentul fonf de indreptarire si justificare se adauga masurilor lor represive. Privatismul financiar si al comunicatiilor a disparut aproape cu desavirsire, criminalizarea libertatii de gindire si exprimare au devenit norma, iar reeducarea anti-nationala a ajuns de rigoare in rindul elitelor cu pretentii.

Cu toate acestea, si in pofida faptului ca pentru fiecare aspect enumerat se pot gasi numeroase explicatii (sau justificari), sustin ca acestea sint epifenomene ale esecului statului capacitiv, asistential, providential. Cind ceva esueaza, inseamna ca nu il mai poti repara sau tine in functiune prin peticeli. Simptomele totalitare semnaleaza esecul peticelilor de pina acum. Si de aceea evolutia totalitara este ireversibila. Dinamica totalitara este singurul mecanism prin care statele providentiale mai pot fi mentinute laolalta.

Inca in 2012 Vaclav Kaus nota ironia cruda a istoriei, greu de crezut si acceptat dupa revolutiile anticomuniste, ca ajugem iar sa ne preocupam de soarta libertatii (ZeroHedge). Din 2020 incoace, deriva manifest tiranica a statului occidental a facut brusc si masiv vizibila intreaga structura monstruoasa. Totalitarismul este la doar un pas distanta si, daca momentul 2024 este pierdut, doar intunecime se intinde in fata cit poti cuprinde cu ochii mintii.

Acesta este statul 'esuat' de la care, nu de ieri de azi (vezi 'formele fara fond' maioresciene) 'expertii', 'specialistii', 'intelectualii' si 'tehnocratii' romani - intr-un cuvint, 'elita', imprumuta si copiaza neincetat retetele esecului. Datorita intreruperii istorice a comunismului, capacitatea statala este mult mai redusa si acest esec este intrucitva mai manifest. Dar, repet subliniind, esecul nu este al romanilor, nu este al Romaniei.

Acesta este cadrul care, invizibil, cu deplasari de accent de pe un modul pe altul, a pus in rama viata multor generatii.

Intreaga reproducere sociala a fost etatizata cu risc existential pentru supravietuirea ca natiune. Acest proces trebuie oprit i dat inapoi.

Statul modern la capat de linie

Nu numai ca despotismul 'benevolent si furnizor' prezis de Tocqueville acum 150 de ani s-a intimplat, dar el si-a depasit deja termenul de expirare. Cea mai buna dovada este razboiul: razboiul intern contra propriilor popoare, prin covid, decarbonizare, demetanizare, trans-sexificare si eugenism transhumanist, ci si razboiul extern purtat prin intermediul lui Zelenski. Inamicul intern, pe de o parte, inamicul extern de cealalta, represiune si diversiune: semnele de marca ale esecului statului.

Contrar la ceea ce o pletora de intelectuali mizantropici si activistii pe care primii ii sponzorizeaza simbolic vor spune, razboiul nu este vina 'oamenilor' sau a 'barbatilor'. Razboiul este purtat de state care trimit populatii dependente, cu autonomia lichidata, sa se bata pentru ele. Si statele intotdeauna fac razboi cind lucrurile merg prost: razboiul este cea mai mare diversiune intrucit el permite lichidarea democratiei si libertatii acasa ('La ce e bun ukrainismul si zelenskismul', Telegram). Legitimarea unui tiran, Zelenski, si demonizarea celuilalt, Putin, prin propaganda este rezultatul.

Razboiul intern si extern purtat de statele occidentale nu are nimic de-a face cu valorile calpe propagandizate pe toate canalele de comunicari aservite sau cu 'considerente geostrategice' la care se pricepe, ca la fotbal, tot omul. Ele sint razboiul declansat pentru propria supravietuire. Dusmanul adevarat este cel intern, propriul popor.

Razboiul intern impotriva poporului marcheaza precum hirtia de turnesol schimbarea de vocatie a despotismului: de la benevolent si furnizor, cum l-a descris Toqueville, inapoi la formele rauvoitoare cunoscute istoric. Acelasi Hegel care afirmase ca statul este culminatia evolutiei etice a umanitatii a decretat de asemenea ca momentul coincide cu 'sfirsitul istoriei'. Asta e valoarea filozofiei devenita propaganda (Kojeve, urmas al lui Hegel, Fukuyama, urmas al celor doi). Sfirsitul istoriei a durat 150 de ani.

Cu aceasta, dat fiind capacitatea statala (Schopflin) nemaintilnita istoric (cum si Toqueville abserva), monstrul statal contemporan a devenit un pericol existential pentru popoare. Poate va fi cu putinta ca alterarea traiectoriei fatale sa se intimple, poate nu. Poate istoria se misca cu o inertie prea colosala pentru ca orice efort omenesc sa o opreasca. Dar, poate e o sansa, asa ca, sa incercam trebuie. 2024 este o piatra de hotar, momentul in care pasnic, prin alegeri, aceasta fatalitate, aceasta necesitate interna (Ananke) sa fie frinta. "2024 este batalia noastra de pe urma", putem spune alaturi de Donald Trump, sau Claudiu Tirziu.

Pentru aceasta, cistigarea alegerilor nu va fi suficienta. Revenind la Romania, deocamdata nu exista masa critica de intelegere a ceea ce trebuie facut: nu in rindul opozitiei (AUR, vezi 'Dezetatizarea natiunii si libertatea romanilor. Lectii de la Izvoru Muresului', Teletype, rezumat Telegraph; vezi documentul asociat 'Programul AUR'), nu in rindul initiativelor cetatenesti precum Platforma Romania Cetatenilor (vezi Telegrama cu resurse, 'In atentia Platformei Romania cetatenilor'; vezi si 'Absurdul (Plat)forma fara fond', Teletype). Exista insa un sentiment popular larg raspindit care e iubirea de libertate (vezi 'Vox Populi. De la opinca la vladica', Teletype; despre bun simt, vezi 'Adio elitei educate. Dezetatizarea educatiei', Teletype). Dovada cea mai vizibila a fost episodul covid: Romania a fost printre putinele tari cu rezista de masa la vaccinare, iar aceata denota o intelegere corecta a problemei nu ca medicala, ci ca politica (vezi 'Prostocratul vaccinist. Adevaruri despre contracovid'; Telegrama, Teletype). Daca bunul simt pentru libertate primeste in ajutor intelegerea de baza a ce anume trebuie facut si de ce, o 'furtuna de gindire' ('brainstorming') la scara nationala poate surveni pentru a determina cum anume se poate face ceea ce trebuie facut: darea inapoi a statului, limitarea guvernarii ('limited government').

La acestea ne vom inhama mai departe.

B. DEZETATIZAREA ROMANILOR

Orice program politic nu poate acoperi in minutie toate masurile specifice care trebuiesc luate, multe dintre ele nici macar neputind fi anticipatem necum specificate in detaliu. Programul trebuie sa se refere la liniile mari ale dezetatizarii, cu accent pe componentele ('modulele') statului cele mai costisitoare in termeni de libertate. Un program consta in tuse mari, are valoare de harta pentru orientarea in teren.

Solutiile la problemele statului au fost acumulate de circa 300 in filozofia politica liberala clasica, de subliniat, nu impostura care trece azi sub acest nume. Lumea moderna s-a nascut tocmai in masura in care puterea statului a fost drastic ingradita (John Locke, 'Al doilea tratat despre guvernare', Thomas Paine, 'Bunul simt'), libertatea economica si politica au inflorit (Adam Smith, Bastiat, Cantillon, Bohm Bawerk), individualismul a fost scos de sub tutela autoritatii (John Stuart Mill, 'Despre libertate').

Solutiile sint simple si cunoscute de 2-3 secole! Programul esential de mai jos reprezinta sinteza adaptata prin experienta reflectata de multe decenii la tribulatiile politicii romanesti si globale. Unele sint auto-explicative, altele sint derivate din sectiunea anterioara, altele au nevoie de citeva explicatii suplimentare. Oriune m-am putut gindi la strategii practice de 'implementare', adica la problema lui 'cum se poate face', le ofer si pe acelea.

Programul AUR analizat in documentul urmator, o spun cu regretul, este un exemplu didactic despre cum nu se fac lucrurile. Politica nu are in sarcina intregul vietii. Programul AUR survoleaza fiecare ungher al vietii romanilor si peste tot gaseste ceva de spus si ceva de facut: cu alte cuvinte, neaose, isi baga nasul peste tot, de parca rostul politicienilor ar fi cel de birfitori ai satului! Treaba politicienilor nu este treaba altora! Politica creeaza cadrul, contextul, in care viata se desfasoara cit mai permisiv, pasnic, productiv, in consonanta cu libertatea. Cum nu o pot spune mai bine, voi prelua cuvintele nemuritoare ale lui Jefferson din 'Declaratia de Independenta' americana: 'viata, libertatea si urmarirea fericirii' ('life, liberty and the pursuit of hapinness').

Asadar, un program politic nu trebuie sa fie comprehensiv, exhaustiv: el trebuie sa fie structural si principial. Peste tot in afara capitolelor anume identificate mai jos, se aplica principii generale de guvernarii vizind a. limitarea actiunii guvernamentale, b. nestinjenirea libertatii individuale cind aceasta nu lezeza libertatea altora, c. actiune corectiva care sa interfereze minim cu viata spontana a oamenilor asa cum si-o decid acestia.

In urmatoarele doua sectiuni, asta voi face: voi oferi un program pe puncte pentru dezetatizarea romanilor, adica pentru pentru scoaterea lor de sub jugul statului.

Dezmembrarea statului din Romania

Orice elita se desolidarizeaza de popor. Aceasta este in natura insasi a puterii: nu poate fi solidaritate intre controlor si controlat, doar instrumentalitate. Aceasta desolidarizare este echivalentul unei alogenizari de facto. In acest sens, lasind demagogia la o parte, statul de la noi nu este 'roman', nu este 'al romanilor' ci este statul din Romania (Telegram discutii). Adica acel mecanism, sistem, asamblaj populat de, cu distinctia inspirata a parintelui Mihai-Andrei Aldea, 'romanofoni' care stau in circa romanilor, parazintindu-i si dispretuindu-i. Voi reveni mai la vale la problema desolidarizare=alogenizare a elitelor de stat (punctul 8, 'Desfiintarea aparatului de stat si a serviciului public').

Scopul dezetatizarii este simplu si la nivelul bunului simt: rasturnarea raportului de control, impartirea puterii la popor - aceasta este libertatea. Prin aceasta, statul 'modern' reculeaza, atit in scop cit si in timp:

Scopul celor vechi era sa imparta puterea intre cetatenii unei tari; aceasta e ceea ce ei numeau 'libertate'. Scopul modernilor este sa fie asigurati in beneficiile lor private; iar 'libertatea' este numele pe care il dau garantiilor acordate de institutii acestor beneficii.

[The aim of the ancients was to share power among the citizens of a single country; that’s what they called ‘liberty.’ The aim of the moderns is to be secure in their private benefits; and ‘liberty’ is their name for the guarantees accorded by institutions to these benefits.]

Benjamin Constant, 'The Liberty of the Ancients Compared with That of the Moderns'; OLL.

Darea inapoi a statului, intoarcerea puterii catre romani este lumina care ghideaza cele de mai jos: statul e pe atit de puternic pe cit de puternic, deci liber, e poporul. Nici mai mult, nici mai putin. Cind poporul e puternic, tara e puternica, iar statul vegheaza strict la mentinerea acestei stari de fapt - deci, misiunea lui este sa apere libertatea romanilor. Aceasta este definitia reala a civilizatiei: nu adunaturi de cioburi sparte, ruine de castele si cronici masluite. Civilizatia este ordinea politica bazata pe libertate individuala (Thomas Paine). In felul acesta, istoric, romanii au fost mult mai civilizati decit oricare dintre vecinii lor, pentru ca au fost mai liberi. Si in pofida lamentatiilor elitist-etatiste, acest lucru inca este valabil si azi ('Prostocratul vaccinist. Adevaruri despre contracovid', Teletype; Telegram, discutii). Statul zis 'esuat' inseamna libertate pentru romani.

Libertatea asigura si bunastarea romanilor si capacitatea lor de a se apara de amenintarile externe. Statul mare este slab: el este asemeni unui lemn batrin si friabil. Statul mic este puternic: el este asemeni lemnului verde, flexibil si imposibil de rupt. Deci lozinca este 'stat mic, popor puternic' - sau 'popor liber, stat puternic'.

Sufletul anarhic al romanilor si mefienta lor in institutii (Petre Pandrea apud Dan Puric; vezi discutia indocumentul 'doctrina') sint consonante cu cea mai buna traditie a libertatii: avem cu ce sa ne mindrim! Societatea este in opozitie cu statul, si acesta este un alt adevar fundamental ('Propozitii esentiale despre stat', Teletype). 'Statul binevoitor' este o contradictie in termeni si nimic altceva decit un produs de propaganda al statului insusi.

Dezetatizarea. Cum se poate face?

1. Eliminarea taxelor indirecte, a impozitului pe proprietate si venit, impozite pe profit sub 10%

Impozitul pe proprietate a fost descris inca de Cicero ca ceva ce trebuie evitat cu orice pret ('Despre datorie'; Perseus). Impozitul pe venit este sclavie, pentru ca el sustrage silnic din viata si puterea productiva a omului. Dar pina la inceputul secolului XX, inclusiv serbii si iobagii (zeciu-iala, daca cineva isi mai aminteste), un impozit mai mare de 9-10 % era inconcevabil. Impozitul permanent pe venit a fost introdus in America abia in 1913, cu rate in stil progresiv intre 1 si 6%, in acelasi an cu constituirea bancii centrale (Fed, Federal Reserve, care nu e deloc 'federala' in sens de 'nationala', ci un sistem al bancilor pe post de banca centrala privata). Pina atunci, americanii fusesera practic oameni liberi. In acel prim an, mai putin de 1% din populatie a platit taxa pe venit, la o rata de 1% din venitul net (Investopedia).

1%, 10%, 44% (Romania cf. Wikipedia), 40% (cit vrea AUR, vezi programul) etc. Procente din ce anume? Ce se escamoteaza aici sub verbiajul 'agregatelor' keynesiene? Traducind acest verbiaj fara sens concret, procentele se refera la timp de viata productiva. Si, intrucit viata productiva trebuie sa sustina si timpul neproductiv (somn, relaxare, autoeducatie, copii) se refera la viata pur si simplu. Taxe de aproape 50% inseamna ca aproape jumatate din viata oamenilor nu este a lor.

Nu degeaba si-a descris Hobbes Leviatanul drept o integrala de corpuri. Dreptul de proprietate, asupra lucrurilor, asupra banilor, deriva din dreptul pe care omul il are asupra propriului corp: incluse aici fiind facultatile sale, exercitarile sale, adica efortul, munca, si produsele acestora. Corpul care inghite corpurile individuale o face in primul rind prin inghitirea efortului omului asupra lumii din jur. In sensul metaforei hobbesiene astfel clarificata, statul este un canibal de vieti.

Justificarea etatista a taxarii este un argument cicular care nu poate exista decit prin constringere. Etatitii justifica taxarea coercitiva prin 'serviciile' 'oferite' tot coercitiv de stat. Prin ce e asta diferit de 'serviciile' 'oferite' de bandele de protectie?

Taxarea este un atavism de pe vremea istorica cind statele nu erau dacit pradatoare si extractive. In conditiile in care vrajitoria voodoo keynesiana a dus la indatorarea astronomica a statelor, in condiile in care singura disciplina bugetara este conferita de ordinele arbitrare ale unor birocrati-economisti (40% din PIB indatorare e bine, mai mult nu), in conditiile in care 'veniturile' statului si-au pierdut semnificatia in contextul in care banii sint conjurati din neant prin mecanismul rezervei fractionare (vezi mai sus), impozitarea nu reprezinta decit o vexatiune la adresa cetateanului, o reamintire a faptului ca are stapin si lesa. Iar faptul ca cetateanul e fortat sa participe la propria sa aservire prin obligativitatea 'raportarii' venitului este doar o alta vexatiune. Prieteni nu se intreaba cit cistiga si de unde le vin banii: statul devenit superconfesor isi permite murdaria de a-si baga nasul prin rufele romanilor, rascolind dupa bani 'care i se cuvin' ci doar are forta si lipsa de scrupule sociopatica de partea lui.

Trebuie mentionat aici ca schemele vehiculate dupa criza din 2008-10/11-12 ale 'venitului de baza universal' ('universal basic income', 'venit de baza neconditionat'; a nu se confunda cu 'guaranteed minimum income', 'venitul minim garantat' care este o forma de asistenta) care imprastie bani pe gratis de la stat nu sint in nici un fel echivalente cu eliminarea (partiala a) taxarii. Returnarea banilor nu este acelasi lucru cu banii recunoscuti ca fiind ai tai, intangibili si inalienabili. Este doar o alta forma de dependenta si control, care implicit admite arbitrarietatea banilor keynesieni.

Statul trebuie sa ajunga atit de mic (legea, ordinea, armata, identitatea) incit sa poata trai din impozitarea profitului, nu a venitului, si in primul rind a profitului corporatist. Abia apoi se poate discuta cu sens despre 'eficientizare', 'optimizare', 'responsabilizare'.

Taxarea la gramada trebuie sa inceteze. Taxe se vor preleva specific, individual, pentru scopuri clar declarate, in limitele unor cazuri specificate constitutional (de pilda, razboi; sau lucrari publice exceptionale, de pilda, reducind la absurd, constituirea unei baze romanesti pe luna) si numai in urma aprobarii legislative sau prin plebiscit pentru taxele majore. Cite taxe vor ramine, romanii vor trebui sa aiba cuvintul suveran de spus incotro sint folosite. Este inadmisibil ca oamenii sa fie fortati sa finanteze cauze care contravin constiintei lor si, adeseori, le dauneaza direct. Platitorul trebuie sa aiba dreptul de indica in ce fel accepta ca banii lui sa fie folositi.

Un monument va trebui ridicat barbariei ANAF cum monument trebuie ridicat pentru martirajul lui Horia, Closca si Crisan.

2. Leul-aur, moneda neinflationista, cu acoperire in aur

Aceasta face parte din instrumentele contra-keynesianiste.

Leul de aur ar fi o moneda paralela leului fiat (de hirtie fara acoperire). Politica ar folosi deliberat legea lui Gresham: cind doua monede sint pe piata, moneda de valoare mai mare dispare din circulatie, fiind agonisita ('hoarding'). El este mijlocul prin care romanii isi protejeaza economiile pentru perioadele de improductivitate (somaj, boala, batrinete) si aduna bani pentru consumul intirziiat (proprietati, mobile si imobiliare). De asemenea, el va fi folosit (prin efect de preferinta) in contractarea si stingerea ('settlement') de datorii private. Datorita constantei sau aprecierii valorii lui, datoriile private vor purta dobinda mai mica si fixa. In cercuri de cunoscuti, ele vor fi fara dobinda sau cu dobinda simpla, necompusa ('compound interest', plaga finantei toxice).

Situatia este similara cu cea care a existat o vreme, pina la interzicerea legala a practicii, la inceputul anilor 1990, cind pina si preturile la articole mici precum sticla de coca cola erau afisate in dolari. De asemenea, ca azi, cind multi romani economisesc in dolari sau euro, desi acesti bani nu sint depozite bune de protectie a economiilor decit relativ una la alta si la leu (toate se devalorizeaza in raport cu aurul, dar cu viteza/ritm inegale, deci se poate jongla in vederea pastrarii economiiilor practicind oportunist intercoversiunea).

Piata aurului este robusta si competitiva international si preturile accesibile live dintr-o multitudine de surse. Valoarea leului fiat (de hirtie) va putea fi estimata in orice moment in raport cu cea leului aur. Contractele si preturile vor putea fi formate in leu aur, iar stingerea lor ('settlement') va continua sa se faca in lei hirtie in functie de valoarea de moment. Avantajul enorm pentru omul obisnuit este ca furtul insidios prin inflatie va fi anulat ca posibilitate. Aceasta fa fi imediat vizibila prin discrepatanta valorica intre momentul contractarii si cel al stingerii, variabila in lei fiat, dar fixa in lei aur. Valorile exprimate in leu aur vor fi o referinta, conferind stabilitate si repere fixe intr-o lume supusa fluctuatiei extractive (jecmaneala prin inflatie si speculatie).

A simti fizic un leu de aur in mina presupune o alta psihologie, in termeni de motivatie, responsabilitate si sentiment de incredere decit hirtiile comune. In functie de cerere, o cantitate de monede ar fi pusa in circulatie. Dar circulatia principala va fi sub forma de aur digital, incarcat pe carduri (Investopedia). Multe varietati private au aparut dupa 2008-2012. Statul insusi poate constitui un fond separat luind ca model Texas Bullion Depository deschis in 2018.

Functiile bancara si investitionala vor fi separate de functia depozitara. Va fi interzisa emiterea de bani hirtie cu acoperire partiala in aur (rezerva fractionara, vezi mai sus). Bankingul, investitia si speculatia se vor petrece ca si in prezent, in bani fiat. Nu este nevoie ca leul aur sa fie emis de stat, acesta trebuie doar sa il recunoasca si sa il accepte ca mijloc de plata pentru impozite (daca cineva alege asa ceva, vezi mai sus, legea Gresham). Leul aur se poate emite competitiv conform ldeii lui Hayek ('The Denationalization of Money'; Wikipedia, traducere romana; Banca Centrala Europeana crediteaza lucrarea ca una din inspiratiile pentru bitcoin, vezi pagina Wikipedia).

Cind ceva este gratis, marfa esti tu: asta se aplica mediilor sociale, webmailului gratis, televiziunii gratis, sau bankingului gratis. Romanii care achizitioneaza si aduna lei aur vor trebui sa fie pregatiti sa plateasca comisioane de depozitare si costuri de tranzactie. Competitia libera intre furnizorii de servicii financiare aur va asigura preturile competitive precum si reducerea senioriajului (valoarea adaugata peste valoarea bursiera a unitatii de aur pur pentru profitul de emisiune).

Costurile vor putea fi acoperite in timp prin urmatorul efect.

Unul dintre multele reprosuri aduse de catre economistii statisti keynesieni este efectul deflationist al unui etalon aur. Doar adictia lor la inflatie face din aceasta un neajuns. Inflatia este popular numita 'cresterea preturilor' dar cauza reala este cresterea continua a masei monetare: cu alte cuvinte, 'tiparirea' de prea multi lei. Aurul nu poate fi tiparit. Printr-o coincidenta fericita, rata de crestere a masei aurul nou descoperit si produs este aproximativ egala cu cresterea naturala a populatiei (si, deci, a produsului economic) (circa 2%). Aceasta da stabilitatea remarcabila a preturilor exprimate in aur pe durate foarte mari de timp. Cresterea productivitatii prin competitie libera si tehnologie duce la scaderea preturilor. Juxtapusi, cei doi factori dau o economie exact opusa celei curente, in care preturile sint in continua scadere, profitul obtinindu-se prin crestea valorii reale a banilor in loc de cea pur nominala. Aceasta este faimoasa deflatie, regim sub care orice om cu scaun la cap ar dori sa traiasca.

Asadar, costurile de depozitare a leului aur vor fi compensate prin cresterea puterii leului aur in raport cu produse si servicii, respectiv prin ieftinirea acestora.

In timp scurt se vor separa doua economii: economia statului keynesian si economia libera de aur. Falimentul de facto al economiei keynesiene va ajunge in plina vedere. Ori aceasta se va alinia disciplinei impusa de aur, ori va esuat intr-o topire ('meltdown') inflationista - dar omul obisnuit va fi salvat.

Foarte putina lume intelege teorie monetara si inflatia altfel decit ca crestere de preturi operata de 'speculanti fara scrupule' - ceea ce e fals. Toata lumea va intelege leul aur odata ce il va tine in mina si efectul Gresham va face ca el sa fie pretuit instinctiv - toata lumea are bun simt daca statul si economistii vinduti asupritorilor nu il tulbura incontinuu...

3-4. Dezetatizarea educatiei si a sistemului de asigurari

Alaturi de aparatul de stat insusi (birocrati, functionari, experti, consultanti; vezi sectiunea 8), cele mai mari aspiratoare de fonduri sint sanatatea, pensiile si educatia. Tot acestea sint lucrurile care de drept le revin romanilor insisi, cu conditia ca puterea de a le face, care le-a fost subtilizata de catre stat, sa le fie returnata.

Aici nu e vorba de privatizare. E vorba de a-i lasa si incuraja pe oameni sa iasa din sistem fara penalizari, dimpotriva, cu incurajari si stimulente. Ce fac mai departe, e treaba proprie, pe care trebuie ajutati sa o reinvete: treaba comunitatilor locale, a bisericilor, a asociatiilor voluntare non-profit ca si a celor pentru profit. Doar aceasta ultima dimensiune e 'privata', celelalte fiind publice in sensul propriu al cuvintului, nu asa cum a fost el violat semantic prin identificare cu statul.

Scolile si spitalele ramin proprietate obsteasca, dar descentralizata, si trecuta gratuit in proprietate comunala, atit de discreditata: localitati, cartiere, strazi daca e cazul, asociatii de parinti, biserici, filantropii, asociatii de voluntari, asocieri pentru profit sub supervizare comunala daca e cazul si unde se decide ca e fezabil si dezirabil. Si, inainte de toate acestea, educatia acasa ('homeschooling'). Trebuie gindite si experimentate mijloacele de supervizare si control, multe, redundante si toate locale ('checks and ballances'), care vor putea sa asigure functionarea sanatatii si educatiei descentralizate fara inselatorie. Programe pilot ne vor ajuta sa invatam cum functioneaza lucrul asta nou si sa il imbunatatim din mers.

Cuvintul 'descentralizare' nu trebuie trecut repede peste el. In cazul educatiei, comunalizarea nu se refera doar la proprietate, gestiune, administratie. Comunalizarea se refera inclusiv la angajarile profesorilor, la adoptarea curriculei educationale, la selectia manualelor si a materialelor. Nu este nevoie de supervizare de stat pentru ca oamenii sa faca ceea ce e in interesul cel mai bun al copiilor lor, si pe care ei, nu birocratul de stat, il cunosc cel mai bine. Statul nu este arbitrul binelui, nu decide 'in comisii' continutul acestuia, nu impune cu titlu de obligativitate discipline, materii, obiecte de studiu. Problema critica in toamna aceasta a introducerii istoriei evreilor ca obiect de studiu nu ar fi existat daca statul si-ar fi declinat pur si simplu rostul de autoritate coercitiva.

De toate aceste lucruri va avea grija viata sociala si culturala normala. Parintii vor invata ce e folositor, ce 'se cere' pentru ca copilul lor sa devina un adult de succes, comitetele scolare vor invata cum sa citeasca un curriculum vitae, sa ceara referinte si sa faca verificari pentru a angaja profesori. Statul nu are nici un rol aici. Nu e treaba lui sa 'licentieze', sa 'titularizeze', sa dea note de buna purtare profesorilor. La rindul lor, comitetele din universitati vor invata care licee au cea mai buna reputatie, care este valoarea diplomelor abolventilor lor, etc. Bacalaureautul, epitomul unui sistem abominabil, care uniformizeaza si formateaza mintea de masa, trebuie desfiintat cit mai curind.

Intregul sistem educational prezent nu este demn de oameni liberi. El stinge curiozitatea si impulsul creativ in copii la o virsta frageda, creaza reflexe de obedienta in copii, de autoritarism etatic in profesori, ii instraineaza pe copii de parinti, ii deresponsabilizeaza pe parinti fata de copii, diminueza rostul familiilor in instilarea valorilor. Prin acest ultim aspect, transmisia culturii este separata de romanii insisi, de familii si comunitati. Romanitatea a supravietuit din neolitic - dar e posibil sa nu supravietuiasca acestei etatizari a transmisiei culturale. Aspectul pe care il discut aici tine de existenta romanilor ca popor si cultura, nu doar de bani si putere. Controlul statului asupra educatiei repezinta o amenintare existentiala la adresa natiunii. Dezetatizarea educatiei este o priortiate de prim ordin (vezi 'Adio elitei educate. Dezetatizarea educatiei', Teletype; vezi 'Supraeul de stat si cresterea copiilor', Teletype). Idealul iluminist de eliberarii a gindirii si educatiei fata de stat este la fel de necesar si la fel de nerealizat azi ca si atunci (Kant, 'Ce este iluminismul'; Wikipedia; Wikisource; in romaneste, Paralela 45, indisponibil; poate unul din onor profesori ai statului va osteni cu traducerile paginilor wiki in limba romana, care lipsesc...).

Asigurarile. O mare parte a problemei va fi rezolvata de introducerea leului aur. Tot romanul va putea incepe sa economiseasca in siguranta deplina că situatiile imprevibile de improductivitate vor fi acoperite. E greu de exagerat pacea sufleteasca si linistea de minte pe care asta o va aduce.

Restul problemei vizeaza reabilitarea pilonului II de asigurari. Toti cei care contribuie deja vor fi scutiti de contributia la stat: exact invers fata de cum unelteste guvernul actual, urmarind sa confiste banii aceia si sa ii azvirle in gaura fara fund a bugetului de stat. De asemenea, cu titlu definitiv, contributiile duble facute de la data optiunii pentru asigurari private vor fi returnate si varsate in asigurarea privata, intrucit acela a fost un abuz si un furt.

Apoi, trebuie departajat rapid intre cei care se pot ocupa singuri de viata lor de cei care au nevoie de in continuare de asistenta statului.

Acest lucru se poate face din prima zi prin scutirea totala de impozitatare a celor care deja dispun de asigurari private de sanatate sau pensie, a celor care isi educa copiii in institutii private sau acasa. Sub conditie, bun inteleasa, a iesirii din evidenta sistemului public.

Scutirea se opereaza direct la nivel de salarii: salariul revine integral salariatului fara obligatii din partea sa si a angajatorului. Lozinca este 'netto = brutto".

Aceeasi operatie se esaloneaza in timp pentru acei salariati care au nevoie de arajamente suplimentare pentru a-si asigura viata. Operatiunea este continua, fara termen de expirare si fara deadline dar, pentru a jalona desfasurarea ei rapida, la fiecare sase luni se stabilesc motivari ('incentives') suplimentare: de pilda, scoaterea imediata din evidenta fiscului si, pentru anul in curs, returnarea taxelor deja platite daca au trecut mai putin de sase luni in acel moment. Intrucit supravegherea impozitarii se face prin business-uri, prin firmele transformate in politie financiara, acelasi canal poate fi folosit. Impactul asupra firmelor va fi imediat: scaderea hirtogariei, a costurilor cu avocati, contabili, s.a.m.d. Firmele vor fi astfel treptat degrevate de functiilor politienisti si de anexe ale statului, returnate la scopurile lor firesti, de a face treaba si de a cistiga bani - pentru ele insele si angajatii lor, nu pentru stat.

Specific pentru sanatate, statul ve iesi din rolul de veriga intermediara controlista si birocratica in relatia medic-pacient. Evidentele administrative si contabile vor fi transmise imediat catre entitatile de asigurari, spitalelor, iar in cazul medicului de familie, definitiv si integral acestuia. Sistemul de 'puncte' faciliteaza abuzul, atit din partea medicului cit si a pacientului. Din motive diferite dar complementare, atit medicul cit si pacientul 'supra-medicalizeaza', adica abuzeaza de actul medical. Pacientul pentru ca oricum plateste asigurare obligatorie, medicul intrucit asa primeste banii de la 'casa de asigurari' a statului. aceasta supra-medicalizare duce la cresterea cererii de servicii medicale, analize si medicamente, crescindu-le costul (cerere mare -> cost mare, cind oferta ramine constanta sau creste in ritm lent; dar si cind oferta de servicii creste, 'valoarea punctului' impiedica scaderea costului). S-a intrebat oare cineva serios de ce industria medicala nu cunoaste efectele de scadere de pret/crestere de calitate ale industriei informatice, sau a oricarei alte industrii competitive?

Paternalismul autoritar al statului, medicilor si farmacistilor trebuie sa inceteze. Era o vreme, nu demult, cind puteai sa iti cumperi medicamente singur. Acum, nici macar banalul algocalmin nu se poate obtine fara reteta. Eliberarea de durere, unul din marile cistiguri aduse de medicina, a fost luata din puterea pacientului. Orice adult normal are capacitatea de a-si intelege afectiunea, dupa cum are cel mai mare interes, direct si personal, in cunoasterea ei. Automedicatia trebuie decriminalizata, dupa cum efortul autodidactic trebuie incurajat. Dependentizarea adultilor fata de 'expertul doctor' infantilizeaza si este nedemna.

5. Eliminarea fictiunii legale a corporatiei cu raspundere limitata

Corporatismul este o forma politica, nu economica, este o ingascare de interese private care, cu obladuirea si cu participarea statului, se angajeaza in vederea cistigului. Cum justificam in 'Dl. Piperea merge la Bruxelles. Capitalismul corporatist sub lupa' (Teletype), si mafia invirte bani, dar asta nu face din ea o 'forma economica'. Trimit cititorul la acel studiu comprehensiv. Un rezumat este oferit mai sus, 'modulele socialiste'.

Din motivele expuse, forma legala a corporatiei trebuie defiintata.

Cum s-ar putea realiza aceasta?

In prezent, in ciuda scandalului public de care are parte guvernul Ciolacu privind evaziunea fiscala a corporatiilor straine (vezi articolele dli Piperea in studiul citat mai sus; Petrișor Peiu, 'Cu românii ține cineva?', 10 septembrie 2023, Cotidianul), profitul corporatist reprezinta partea substantiala a bugetului statului. Asa cum argumentez mai jos, in faza eliminarii impozitelor pe venit si proprietate pentru romani, impozitarea profitului corporatist va asigura venitul bugetar necesar platii datoriei publice. Cele trei elemente ale acestei ecuatii vor trebui coordonate cu grija.

Asadar, corporatiile deja existente vor continua sa functioneze ca atare, dar cu retragerea tuturor conditiilor favorizante acordate de stat. Platirea corecta a impozitelor de catre acestea va fi un factor cheie in reusita dezasamblarii statului.

Corporatii nou doritoare sa opereze in Romania vor trebui sa se inregistreze ca parteneriate, cu responsabilitate ('liability') completa. In timp, pendinte unor stimulente din partea statului, si corporatiile vechi vor putea sa se reorganizeze ca parteneriate.

6. Desfiintarea capitalismului de stat

Capitalismul de stat este participarea statului in economie ca proprietar, ca 'investisor' si ca imprumutator. Spre deosebire de agentii privati, statul nu o face de pe o pozitie de egalitate de putere sau de paritate competitiva. Prin aceasta, el nu doar ca inhiba dezvoltarea agentilor economici legitimi, dar distorsioneaza si semnalele economice de care piata depinde: cel mai puternic, formarea pretului care, intr-o piata libera, depinde de informatia diseminata larg a cererilor si ofertelor de bunuri si servicii (asa se ajunge ca statul sa plateasca 5000 de lei pentru un ciocan, sau 30000 de lei pentru un scaun de toaleta, sa zicem). Iar dintre preturi, cel mai major impactat este pretul banilor insisi, masurat prin rata dobinzilor (acest lucru se face prin controlul ratei primare la care banca centrala imprumuta bancilor participante in sistem (in Romania, rata dobanzii de politica monetara), si la care bancile se imprumuta intre ele pentru nevoi de lichiditate pe termen scurt (asa-numitul libor, in American, euribor in UE, robor in Romania). Acesta este arbitrar distorsionat prin politica monetara (tiparirirea de bani): cind banii sint creati masiv, pretul lor (adica nivelul dobinzii) scade, si invers (astazi, tiparirea de bani se numeste 'quantitative easying', 'usurare cantitativa', dar esenta lucrului e acelasi). Keynesienii vor obiecta la folosirea cuvintului 'arbitrara', vor pretinde ca este o stiinta, dar nu este adevarat. Fluctuatiile masei monetare depinzatoare de banca centrala sint responsabile pentru faimosul ciclul 'boom-bust' ('umflare-pleznire') pus pe seama capitalismului insusi. Acest lucru a fost admis in final de seful Federal Reserve (banca centrala americana), Ben Bernanke (2006-2014), cind a recunoscut in 2002 in legatura cu Marea Depresiune din anii 1920 ca 'noi am facut-o', adica banca centrala ('we did it', Federal Reserve History). De amintit de asemenea ca Marea Depresiune a fost imediat subsecventa aparitie Federal Reserve (1913). [vezi si nota 2]

Pentru curiosi, acest lucru se intimpla pentru ca 'stiinta' economica nu are instrumente magice pentru anticiparea viitorului. Banca centrala actioneaza, ca tot omul, in urma evenimentelor. Teoretic, cind economia se incalzeste prea tare, cresterea ratei dobinzii (adica 'scumpire' banilor) frineaza circulatia banilor, imprumatarea, investirea - ducind asadar la racirea economiei. Si invers, scaderea dobinzilor cind economia incetineste. Doar ca, actionind ca toata lumea in urma evenimentelor ('after the fact'), politica monetara nu face decit sa exacerbeze tendintele in curs. Un 'bust' (o 'dezumflare') urmeaza dupa un 'boom' (o 'umflare') a economiei. Lasata in voie, piata curata malinvestiile din perioada de 'boom', elimina agentii economici neviabili (incompetenti din orice motive) si, dupa o scurta recesiune in care economia se reaseaza, lucrurile revin la echilibru. Interventia monetarista previne aceasta reasezare: prevenirea unei recesiuni prin scaderea ratei dobinzii si cresterea masei monetare prelungeste perioada de boom, dar atunci cind ea devine nesustenabila, recesiunea devine profunda si rezistenta la mijloace monetariste. Aceasta a fost istoria Marii Depresiuni economice care a durat tot deceniul 1920 si care a dus la al doilea razboi mondial. Si asa se intimpla in ziua de azi, in deceniul urmator crizei finaniare din 2008-2012. Acel episod nu s-a terminat, si razboiul din Ucraina precum si instalarea represiunii politico-economice (covid, decarbonizare/demetanizare) reprezinta in buna masura rezultatul efortului de a masca recesiunea economica prelungita (de pilda, in 2020, preturile la imobiliare erau inca la nivelul a 60-70% din cele de dinainte de criza, in 2007; inflatia survenita de la finele lui 2020 incoce va fi schimbat in parte situatia).

Deci, din cele de mai sus, reiese ca un alt semnal economic distorsionat este alocarea investiilor (malinvestment, vezi 'modulul keyesian').

In miinile socialistilor neprieteni, aceasta ciclicitate a crizelor prin contributia bancilor centrale (alaturi de 'ingascarea' stat-corporatii in formula fascista a 'capitalismului corporatist'; vezi mai sus) a creat o reputatie proasta capitalismului, termen adesori folosit in sens negativ, intr-o irationala aruncare a copilului cu apa din poiata.

Introducerea leului de aur si separarea circuitului banilor 'bolnavi', de hirtie, de cei sanatosi, cu acoperire in aur, va diminua capacitatea statului, prin sistemului bancar de a interfera in moduri atit de fundamentale cu functionarea economica.

Mai raman aspectele statului 'antreprenor': 'investisor' si 'imprumutator'.

Statul 'antreprenor' a fost facut posibil de o portita in teoria liberala clasica a statului. Aceasta permite interventia statului in lucrari de interes public pentru realizarea carora initiativa privata nu este suficienta. Pina in secolul XX, aceasta functie s-a realizat prin cirdasia dintre stat si corporatii (vezi 'Dl. Piperea merge la Bruxelles. Capitalismul corporatist sub lupa', vezi Teletype). Etalonul aur a mentinut disciplina sistemului pina in anii 1920. Survenirea keynesinismului alaturi de suspendarea etalonului, la inceput episodic, apoi permanent, a dat friu liber statului antreprenor in toata grozavia sa, fie in 'parteneriat' cu corporatii (parteneriatul 'public-privat') fie de unul singur (nationalizari, investitii de stat, etc.). Malinvestitia a devenit regula.

Statul roman cheltuie enorm, mult mai mut decit ii e plapuma, si prost. Eu unul cunosc vreun exemplu de investiei in ultimii 33 de ani care sa poata fi data ca model. Dar... poate cineva sa reproseze acest lucru diversilor guvernanti cind aceasta este una din trasaturile principale, de la Keynes venire, a modelului de stat copiat (vezi mai sus, 'Frankensteinul modern')? Orice exhortatie morala va cadea pe urechi surde, pentru ca facilitarea vine de la un nivel, cum am incercat sa descriu aici, despre care moralistul nu are habar.

Acelasi lucru despre indatorare. Keynesianimul a dat friu liber indatorarii publice pe baza teoriei falacioase ca aceasta creste economia. Da, posibil ca PIB-ul sa creasca (desi cei '3% de crestere normala nu sint altceva decit inflatia 'structurala', adica programata, de 3%) dar datoria nu se amortizeaza niciodata prin productivitatea 'investitiilor' contractate in justificarea ei. Nu mai repet informatia disponibila in alte parti si mult prea-cunoscuta a revenirii Romaniei, de la datorie publica externa 0 in 1990 la 50% din produsul intern brut (o dare de seama recenta, Ziarul Financiar). Exemplul altor tari, cu o istorie mai lunga, arata ca aceasta tendinta ascendenta nu are oprire (Statele Unite, 1 trillion in 3 luni, ZeroHedge; Italia vinde tara pentru reducerea datoriei, Ziaristi via flux RSS R3Media).

Angajarea statului in contractarea de datorie trebuie interzisa prin lege.

Principii fiduaciare dictate de bunul simt trebuie reinstitutite. Nu te intinde mai mult decit iti cuprinde plapuma. Statul trebuie sa isi satisfaca nevoile strict din resurse disponibile. Lucrarile publice estimate ca necesare se vor efectua doar in masura in care exista initiativa privata dispusa se le efectueze. Analiza economica a firmelor private, ea va determina daca un proiect este profitabil si in ce orizont de timp.

La limita, se poate permite prin lege indatorarea pe termen scurt, nu mai mare de un an, pentru asigurarea lichiditatilor. Vor fi preferate sursele interne celor externe, si sursele private celor institutionale (inclusiv fonduri de investii de calibru statal). Daca statul limitat are nevoie de bani, acestia trebuie aprobati de romani prin parlament si obtinuti de la romani prin aranjamente convenabile acestora.

Datoria deja existenta

Dezmembrarea statului va reduce drastic cheltuielile, reducere care va crea surplusuri semnificative. Aceste surpluri trebuie folosite pentru plata imediata a unor mari halci din datorie. Eliminarea impozitelor va reduce o parte din venituri. Impozitele pe profitul corporatist vor trebui sa asigure functionalitatea statului in curs de limitare cit si plata datoriei. Aceste trei variabile: incasari, cheltuieli reziduale ale statului in micsorare, plata datoriei vor trebui permanent urmarite in corelare dar fara a intirziia, incetini sau opri procesul dezetatizarii.

Statistii de pretutindeni se vor grabi sa critice dezetatizarea, dar profesionistii banilor vor marca pozitiv schimbarile prin actiunile lor. Scaderea drastica a fiscalitatii este un eveniment economic pozitiv care se va concretiza in imbunatirea rating-ului de tara, scaderea ratei dobinzii atit la nivel de tara cit si pentru miriadele de datornici particulari. Un alt efect benefic: cresterea ratingului de tara si scaderea dobinzii va permite renegocierea si/sau refinantarea datoriile existente la rate ale dobinzii mai mici decit cele existente.

Datoria de tara poate fi 'concesionata', din lipsa unui termen mai bun. Cita vreme forma legala a corporatiei inca mai exista (si ea poate fi pastrata petru cele deja existente, pentru a nu crea dezordine - nici o grija, ele nu vor avea decit avantajul primului venit; formulele parteneriale si asociative sint mult mai competitive). In loc sa plateasca impozite unui stat care nu mai are ce sa faca cu banii (pentru ca s-a dezmembrat), ele vor plati datoria existenta. Un avantaj ar fi ca corporatiile se pot gasi intr-o pozitie mult mai buna pentru a renegocia termeni cu imprumutatorii, cunosc surse alternative de unde pot primi refinantare, etc.

Partea din datorie nerenegobila si neconcesionabila va trebui masurata in raport cu colectare de bani pe masura ce dezetatizarea progreseaza.

In fine, posibilitatea unui faliment ('default') de tara trebuie considerata. Moral vorbind, statul din Romania nu este tara Romania si nu este poporul roman. In masura in care puterea in stat se obtine prin competitia intre entitati private, anume partidele politice, statul din Romania trebuie recunoscut ca organizatie privata. In cuvintele lui Laurentiu Mitrache, 'imprumuta in numele tuturor si distribuie la prieteni'. Prin urmare, statul nu angajeaza 'poporul roman' ci doar organizatiile private, partidele, in cauza. Acesta este locusul corect al responsabilitatii ('accountability'). Cit despre partea practica, ratingul se va prabusi si, pentru o vreme, Romania va fi necreditabila. Dar, intr-un stat care s-a auto-dezarticulat si in care angajarea in datorii va fi interzisa prin lege, aceasta nu va antrena consecinte notabile.

Un ultim cuvint despre extractia de fonduri de la Uniunea Europeana. O parte din aceste fonduri, sint de fapt imprumuturi. O alta parte, sint bani nerambursabili. Imprumuturile ar urma sa fie interzise legal, iar banii 'gratis', refuzati. Un alt principiu dictat de bunul simt, este cel care spune ca 'cine plateste orchestra comanda muzica'. Banii gratis sint o forma de 'leverage', o pirghie financiara, prin care se obtine pozitia de sus asupra politicii interne romanesti. De asemenea, statul roman trebuie sa renunte la mentalitatea smechereasca, prin care contributiile Romaniei la 'fondul de solidaritate' europeana ar trebui supra-compensate luind mai mult decit ai dat. Apartenenta la UE trebuie tratata asemeni apartenentei la un club: platesti cotizatia pentru niste beneficii. Libera circulatie a bunurilor, serviciilor si persoanelor este beneficiul. Contributiile Romaniei la 'solidaritate' sint pretul. Restul, nu ne priveste.

Singura cealalta cale este 'apasararea pe acceleratie' si urcarea datoriei la niveluri astronomice. Cind datoria e mica, creditorul e la comanda si are control asupra debitorului. Cind datoria e astronomica, creditorul este la cheremului datornicului. El nu mai conteaza pe faptul ca principalul va fi platit vreodata, el urmareste doar fluxul de plati al dobinzilor. Aceasta este calea pe care se afla toate statele occidentale astazi. In acel club, nu vrem. Imprumutarea de bani este asimetrica: ea este in avantaj discutabil pe termen scurt al debitorului, si in avantajul ferm, pe term lung al creditorului. Iesire din acest 'catch 22' nu exista decit asa cum am scris: prin dezatatizare sau prin supernova datoriei...

7. Restringerea efectiva a statului la functiile de justitie, politie, armata si identitate

Imi este imposibil sa fac lista completa a ministerelor, departamentelor si birourilor care ar trebui desfiintate pentru ca nu am stiinta de vreo organigrama completa a statului din Romania (care probabil nici nu exista). Aberatii precum ministerul sportului, tineretului, muncii, energiei, mediului, transportului imi e si dificil sa le pomenesc.

Ma voi referi la citeva domenii care merita o mentiune separata.

Eliminarea aparatului de securitate, a oricaror forme de supraveghere, restaurarea completa a privatismului citadin, financiar si comunicational. Functiile de 'informatii' repective vor fi atasate fie armatei, fie politiei.

Eliminarea ministerului de externe.

In enorma majoritate a tarilor lumii existenta unei ambasade sau a unui consulat nu se justifica. Intr-o alta parte a cazurilor, relatiile comerciale sint atit de firave iar numarul cetatenilor romani la locatie atit de mic incit o forma de reprezentare s-ar putea sa fie justificata doar prin grupare regionala (o reprezentanta pentru grupuri de tari invecinate). Singurele tari cu reprezentante diplomatice justificate sint cele in care exista numere mari de cetateni romani. Acestia cunosc cel mai bine atit problemele cit si resursele locale. Lor trebuie sa le fie alocate posturile ambasadoriale, cu gestiune autonoma si cu participare financiara minima a statului roman. Posturile de ambasador trebuie sa inceteze a fi functii simbolice, sinecuri, moneda de tranzactionare politica; ele vor fi obtinute prin alegeri din rindul membrilor comunitatilor respective. Ambasade de tipul acesta pot fi organizate pe principiul cluburilor. Orice roman aflat in tara respectiva va avea interesul sa fie membru al clubului, pentru a putea beneficia de serviciile aferente. Cotizatiile vor fi forma prevalenta de autofinantare a reprezentantelor. Relatiile comerciale, acolo unde exista, vor cade in sarcina camerelor de comert, organizate si mentinute de chiar firmele care sint implicate in comert, tot dupa principul unui club. Activitatile diplomatice? Intr-o lume cu telefonie mobila, email, Telegram, Zoom s.a.m.d. e greu de conceput ca 'chemarea ambasadorului' la guvern sa fie necesara. Daca un contact 'in persoana' e dezirabil pe chestiuni specifice, e mult mai ieftina deplasarea ocazionala a omului politic roman de resort la destinatie decit locatia permanenta. O mare parte din aceste relatii 'diplomatice' fara scop precis definit pot fi delegate comisiei de politica externa a parlamentului. Intregul minister de externe, consumator important de devize, va putea fi redus la un birou de legatura (liaison).

Obiectiile la o astfel de solutie vor fi in mare parte nu functionale, ci derivate in considerente de 'imagine' si de 'demnitate': aceasta obsesie cu 'imaginea' care inlocuieste lucrul bine facut trebuie eliminata. Oamenii seriosi nu se preocupa de 'imagine' ci doar de substanta. Asa trebuie sa fie si 'demnitatea': nu poza de efect dramatic, ci verticalitate si principialitate.

Cele trei functii legitime ale statului care sint atit intuitive cit si justificate de filozofia politica liberala clasica sint justitia, politia si armata.

Justitia trebuie simplificata conform principiului libertatii negative (vezi 'principii generale'). 'Crimele' de constiinta trebuie abolite primordial. Conceptul de 'preventie' trebuie abandonat intrucit el contravine pezumtiei de nevinovatie, subtintinde conceptul distopic (dar din ce in ce mai real) de 'precrima', si inlocuit cu treaba facuta bine de politisti-detectivi. Politia trebuie dezetatizata, dezideologizata, trecuta strict sub controlul autoritatii locale. Ea trebuie sa aiba sentimentul apartenentei si al datoriei fata de oamenii comunitatii pe care o pazeste. Tot omul doreste un climat intern de protejare a libertatii individuale, de pace si siguranta pentru desfasurarea vietii si cautarea fericirii. Armata trebuie intarita. Revenirea la conscriptia fortata nu trebuie sa se intimple niciodata (chiar in timp ce faceam corectura la aceste documente, a survenit o discutie publica despre reintroducerea lui; vezi 'La ce e bun ukrainismul si zelenskismul', Telegram). Oamenii lupta voluntar pentru lucrurile pe care le iubesc, fara silnicie, fiecare dupa cum il lasa curajul. Armata trebuie sa fie profesionista si platita bine. Serviciul public armat merita recompensat. Armata nu trebuie sa fie mobilizata in timp de pace: mentinerea unei armate permanente este o amenintare la adresa libertatii (vezi Decembrie 1989; vezi militarizarea strazilor sub covid; vezi constitutia americana, art. 1, sect. 8). Armata profesionista se refera la serviciul de formare militara si la statutul de rezervist. Romanii trebuie sa fie capabili sa se apere si singuri, atit de amenintari interne din partea raufacatorlor sau a statului, cit si cele venite din partea invadatorilor. Vezi 'Principii', 'Inarmarea romanilor': auto-apararea si neascultarea civila trebuie sa devina sacrosancte, consfintite ca atare de lege si de codurile deontologice ale politiei.

8. Desfiintarea aparatului de stat si a serviciului public

In cele ce urmeaza, voi prezenta o serie de argumente care, poate, vor dislocui solzii care au crescut pe minte, ducind la ceea ce am numit 'cecitatea intelectuala etatista' (Telegram).

1. Argumentul des invocat legat de plata functionarilor anume: trebuie sa fie bine platiti (din punga romanului, a nu se uita niciodata asta) pentru a-si face treaba bine este gresit din mai multe puncte de vedere.

Odata. Pretul a orice, inclusiv al muncii, nu poate fi determinat altfel decit pe piata libera, prin nenumaratele oferte si cereri care concureaza pentru cutare sau cutare tip de munca. Nu exista o piata libera de 'functionari'. Singurul ofertant de locuri de munca este statul, acesta fiind si unul din motivele pentru care si-a facut 'scoala de slujbasi' (SNSPA, fosta 'Stefan Gheorghiu'). Aprecierea 'valorii' este pur si simpu arbitrara si discretionara.

Apoi si inrudit. Exista o incalculabilitate funciara a a sistemelor de comanda (formulata de Mises cu privire la socialism; Mises, 'Economic calculation problem', Mises Wiki, arhivat). Ele nu sint capabile sa accedeze cantitatea enorma de informatie necesara deciziilor, informatie care nu exista decit descentralizat, in mina nenumaratilor operatori de piata, mici, mijlocii sau mari. Nu numai ca nu se poate determina valoarea serviciilor oferite de 'functionar' dar nici valoarea competentei pe care acesta presupus o are este indeterminabila.

2. Un alt argument des vehiculat este cel al 'meritocratiei' (vezi 'Mintea ceausist-etatista' Telegram; printre vehiculatori, Andrei Marga, vezi compilatia Teletype). In spatele lui, se intrevede mirajului unui 'serviciu public' impecabil prin care masinaria statului functioneaza 'eficient'. Aceasta imagine, care provine din modelul absolutist iluminat din secolul XIX este ireal (vezi mai sus, prusianismul; pentru apelul lui la ardeleni, vezi 'Dubla nevroza a ardelenilor', blog Mihai-Andrei Aldea, preluat la R3Media, Anonimus, varianta prescurtata anonim, circulind independent, fara stiinta mea, pe Facebook). Un astfel de serviciu public a existat in urmatoarele conditii: daca exista supervizare politica peste­ stat din partea unui imparat sau echivalent; daca servantii publici sint constituiti intr-o clasa sociala aparte, atit simbolic, cit si formal si pecuniar, deasupra celorlalti; daca serviciul public este cvasi-militarizat din punct de vedere ierarhic; daca este disciplinat birocratic. Primele doua conditii nu se aplica intr-o republica sau regim democratic. In acestea, tot ceea ce ramine sint celalalte doua aspecte, ierahizarea si birocratizarea, mai putin responsabilizarea si disciplina... Stim cu ce efecte.

Mai mult, intr-un regim democratic, statul functioneaza ca organizatie privata dat fiind ca functiile executive, efectiv decizionale, la virf, sint detinute de organizatii private, partidele politice.

Si inca, statul functioneaza ca o organizatie de familie, datorita nepotismul rampant (si aceasta nu e doar cazul Romaniei, vezi dinastiile politice in America, sau afacerile 'de familie' la cel mai inalt nivel al UE, Ursula van de Layden si fratele ei). Ca lucrurile asa stau o arata faptul ca nici pina in ziua de azi alegerile in Romania nu sint nominale, ci pe liste de partid. In anii 1990 Ion Diaconescu (PNTCD) a cusut-o cu ata alba ca 'romanii nu ar fi pregatiti' pentru alegeri nominale, si asa a ramas... Responsabilitatea ('accountability') a alesilor este fata de partid si fata de familiile lor extinse proprii. Statul privatizat/familiarizat din democratii nu va functiona niciodata 'in interesul poporului' altfel decit in propaganda pentru naivi produsa de cinici. O consecinta a acestei stari de lucruri pe care am folosit-o in alta parte (punctul 6, 'Desfiintarea capitalismului de stat'), este ca statul nu angajeaza 'poporul roman' ci doar partidele in cauza, responsabile legal si moral fata de actiunile lor in fata unor alte instante decit cele ale statului.

Pe de alta parte, realitatea serviciului public de model imperial se poate intuit cel mai bine recitindu-l pe Kafka: nu degeaba exista adjectivul 'kafkian' cu aplicare la stat.

Conditia 'supervizarii' mentionata mai sus se concretizeaza in problema 'cine ii controleaza pe controlori'. In birocratia imperiala, ierarhia si in cele din urma, imparatul exercitau autoritarist controlul. In fantezia comentatorilor romani contemporani (Marga), ierahia si ultimul cuvint il detin 'comisiile' si 'comitetele' - dar in realitate, ceea ce avem aici nemarturisita este halucinatia unui 'filozof-rege'. In absenta acestuia, 'comisiile' si 'comitetele' nu sint supuse responsabilizarii eficiente de sus in jos si sint supuse regulilor care animeaza (daca se poate spune asa pentru corpuri moarte) statul peste tot: disfunctie, mediocritate, neseriozitate, etc.

3. Acest aspect este legat de intrebarea lui Fiedrich Hayek 'de ce ajung in frunte cei mai rai'. Puterea are aceste efecte, de a corupe caracterul moral, si de a atrage personaje cu inclinatii machivelice (vezi mai sus). Insisi 'controlorii' ajung sa fie afectati in mod uniform cu toti ceilalti de aceste doua forte naturale. "Drumul spre iad e pavat cu intentii bune', se spune: explicatia aici rezida. Persoane altfel morale si cu caracter cind nu au putere ajung sa fie de nerecunoscut cind ajung sa detina putere asupra celorlalti. Cu alte cuvinte: oamenii cu putere sint mai rai decit aceeasi oameni cind nu aveau putere. Aceasta este o observatie care tine de bunul simt si o experienta care acopera tot spectrul vietii de relatie, de la budoar, la colega de servici promovata, la prietenul care ajunge la 'marire' si nu te mai cunoaste, etc.

Ce ii poate face pe 'reformistii' aparatului de stat sa creada ca ei pot scapa unor astfel de constringeri, nu este decit auto-deceptie si lipsa de constiinta de sine (sau, deceptie intentionata).

4. In al patrulea rind. Lasind la o parte coruptia discutata mai sus, birocratiile cultiva mediocritatea si conformismul de grup. Pe de alta parte, oamenii lor se angajeaza permanent in intrigi de putere minuscula, si nu rareori saboteaza intentionat politicile care nu le convin. Extrem de educativa si amuzanta in acest sens este vechea serie TV britanica, 'Yes, Minister' (1980), urmata de 'Yes, Prime Minister' (1986) (DailyMotion, fara subtitrare). Din anecdotica romaneasca, imi amintesc cind Andrei Plesu raspundea unor critici in legatura cu neconcedierea unui personaj dubios din Ministerul de Externe ca fara el/ei 'nici macar nu stiu de unde se stinge lumina'.

5. Deloc amuzant, este amestecul birocratiei in statul adinc ('deep state'). Vinarea continua si sabotarea lui Trump din interiorul propriului aparat pe intreaga durata a presedentiei sale trebuie sa dea pauza de gindire amatorilor de 'reforma'.

6. Legat de problema functionarimii este problema 'expertocratiei' si a 'tehnocratiei'. Justificarea lor deriva din rationamentul eronat al lui Hume, care a gasit ca fiintele umane obisnuite nu sint capabile de rationalitate pe termen lung. Am discutat acest aspect anterior (vezi 'Frankensteinul modern'). Stiintismul, adica ideologia stiintei, a venit sa intareasca ulterior acest argument. Azi, in covid, incalzirea globala, noua sexologie, eugenismul transumanist, vedem ce monstrii totalitari naste aceasta ratiune generata de 'stiinta' pentru uzul statului (pentru cazul covid, vezi 'Prostocratul vaccinist. Adevaruri despre contracovid', Teletype). Am rade fara oprire daca ele nu s-ar concretiza in cizma pe figura descrisa de Orwell.

Mezalianta stat-stiinta intodeauna va conduce la dictatura intelectuala, cenzura si arest. Sa ne amintim de socialismul stiintific. Apoi, sa revedem remarcile lui Michel Crichton despre 'stiinta incazirii globale' aplicabile punct cu punct la scientismul contemporan. Crichton ar fi facut-o nendoielnic el insusi daca nu are fi murit in 2008.

Lasand la o parte problema supra-estimarii stiintei in tot ce inseamna complexitate si fundamente, statul nu are nevoie de stiinta pentru ca statul nu are treaba in domenii care cer asa ceva. Treaba statului este aparararea libertatii. Statul are asadar nevoie de restrangere, discernamint, abtinere.

7. Unul dintre efectele fundamentale ale puterii este desolidarizarea de ceilalati. Asa se explica de ce elitele intelectuale romanesti se comporta (si s-au comportat istoric) atit de rau cu poporul, mai abitir decit strainii. Asa se explica xenofilia lor (iubirea de straini) in dauna propriului popor. Acest lucru poate fi observat si in alte culturi si pe alte meridiane.

Scria Eminescu:

Inlocuiti 'Paris' cu orice alt meleag exotic de azi, si veti avea ocazia sa faceti aceiasi observatie asupra unor 'elite aspirante' de cele mai variate extractii. In toate cazurile, tinerii invata sa isi dea aere de occidentali si sa strimbe din nas la, daca nu chiar sa deteste, natiile din care proveneau. La CEU a lui Soros, studentii traiau ca niste boiernasi. Ei se deprindeau cu un nivel de viata imposibil pe cai normale in tarile lor, fiind gata apoi sa scurtcircuiteze etica pentru a si-l asigura acasă. CEU era o puielnita de viitori frustrați și uritori de popor, gata sa taie toate colturile principiale pentru a continua sa traiasca asa acolo unde nu se poate. [pasaj extras din 'Adio elitei educate. Detoxifierea culturii, capitolul 'Prostologul deconstructor'; Teletype).

Scria recent un ziarist despre o intilnire cu George Simion: 'dacă Simion va ajunge premier sau președintele României, e obligat să rămână om, așa cum nu au rămas alții în trecut când s-au văzut pe funcții'. Da, sentimentul e frumos si e corect, puterea da adevarata masura a caracterului, dar in realitate, lucrurile nu prea se intimpla astfel. Nu voi spune ca exceptii nu exista, George Simion poate e una dintre ele, dar el e unul singur intr-un partid mare. Regula e ca oamenii cu putere se poarta mai rau decit aceeasi oameni lipsiti de putere. Asadar, regula trebuie luata primar in considerare: datoria si constiinta de sine obliga, atit pe observatorii de pe margine cit mi ales pe cei implicati. In cele din urma, avem un paradox: singurii care merita puterea sint cei care nu o doresc. De aceea puterea bine organizata nu trebuie sa depinda de felul omului (vezi mai jos, 'Principii generale', 2).

Concluzia care se impune este ca aparatul de stat nu trebuie doar 'asanat' ('drain the swamp') ci problema insasi trebuie regindita. Trebuie renuntat la modelul de 'serviciu public' pe care il imitam de 150 de ani.

Adevarata meritocratie nu se obtine decit in doua moduri.

Primul mod este si cel mai puternic. Meritocratia nu se opune decit prin responsabilizare ('accountability'), prin puterea cetatenilor de a controla, de a trage la rost, de a cere seama. Iar aceasta putere exista doar local, acolo unde oamenii sint accesiibili cetatenilor, traiesc printre ei, se cunosc pe durate lungi de viata, acolo unde conditii pentru incredere sau, dupa caz, rusinare (agresiune moralista) exista. Meritocratia este asadar functie de descentralizare.

A doua cale, este cea practicata de Trump, care isi dadea inapoi salariul la trezorerie si care recent spunea americanilor la adunarea cu muncitorii auto din Michigan 'I put everything on the line to fight for you', 'am pus totul la bataie ca sa ma bat pentru voi' (YouTube). Acelasi lucru il practica si AURistii (cinste lor), nu doar prin donarea salariilor, dar si modul de recrutare al viitorilor candidati la putere: oricine isi poate oferi serviciile, listele sint deschise si competitive (de pilda, candidatii la europarlamentare, mai multi decit numarul de locuri). Acelasi lucru il fac si citeva ziare digitale (R3Media), blogeri independenti care au luat locul presei aservite (Anonimus.ro), difuzori de stiri pe Telegram sau creatori de continut precum subsemnatul.

Serviciul public trebuie sa devina ceea ce numele o spune: cineva serveste publicul fara plata. Serviciul public in sensul de drept al cuvintului se face dintr-un exces de mijloace, nu de catre pomanagii in cautare de procopsire din punga publica. Acesta era cazul peste tot in republici pina la survenirea democratiilor care au substituit serviciului public autentic aparatul de statal vinatorilor de sinecuri.

Slujbaria la stat trebuie desfiintata. 'Slujbasul' e un mercenar: el cauta un job, un salariu-sinecura pe viata, nu are convingeri, are politica cui se intimpla sa ii fie sef (vezi si Trump, 'they are all runing for a job', despe contra-candidatii republicani care se cearta intre ei in dezbateri televizate). Un om cu demnitate doreste autonomie si independenta. Functionarimea reprezinta prototipul tuturor celor care incanteaza in cor 'Hai sa ne facem un stat care sa aiba grija de toate, si de noi, pina la moarte' ('Cecitatea etatista', Telegram). Ca nu ar fi treaba statului sa ii infaseze, sa ii alapteze si sa ii tina in brate pina la moarte - asta nu le trece prin cap ('Mintea ceausist-etatista', Telegram).

Cel mai ridicol exemplu de birocratism opac, solzos, de care am stiinta a fost cazul lui Nicu Covaci, fondatorul de faima al formatiei Phoenix, respins de 'Uniunea Muzicologilor' pentru ca 'nu are studii superioare' si a 'obtinut nota pe lucrare' de 7.60 (ActiveNews). Pentru asemenea specimene, a te supune la 'evaluarea' comisiilor de birocrati cind tu ai perfomanta, realizarea reala, nu reprezinta absurdul kafkian al inversarii scarii de valori care de fapt e. Pentru optica lor bolnava, aberatia a devenit normalitate ('Mintea ceausist etatista', idem).

C. NATIONISMUL

Din nou despre statul din Romania

Intrebarea in jurul careia s-a insalilat scoala de vara de la Izvoru Muresului anul acesta a fost 'mai este statul roman al natiunii romane'?

As formula contra-intrebarea cind a fost cazul sa fie asa? Sub Ceausescu? Sub Carol II? Sub Carol I sau Ferdinand? Atunci, Eminescu vorbea in dodii?

Probabil ca singura data cind acesta a fost cazul s-a intimplat scurt timp sub Cuza - cind oamenii de stat 'romani' l-au indepartat de la putere ca sa aduca un rege strain (lucrurile sint amestecate; Cuza a fost un poporanist, el a eliberat si impropietarit taranii, dar azi e sarbatorit pentru ca a pus statul roman 'pe sine'; Cuza a introdus de fapt in Romania statul prusian care trebuie demantelat acum; scoala e buna dar nu cu anasina si nu de la stat).

Romanii au supravietuit cu succes in istorie si fara stat mare. Cind au ajuns sa il aiba, l-au piedut fara un foc de arma sub Carol II. Poporul unei tari cu stat mare traieste intr-o stare de colonizare interna. Ungurii sint un exemplu bun. Insasi folosirea numelui 'ungur' este improprie: populatia care si-a lasat limba, numele si tara a disparut demult aproape complet. Analizele genetice arata ca populatia din Ungaria nu este diferita de cea a tarilor vecine. Nici urma de gene de 'unguri'. Acest semnificant golit de continut supravietuieste ca o fantoma parazitind populatii colonizate intern de purtatorii lui.

Mitologia statului a covirsit atit de mult disciplina istorica incit astfel de lucuri nu se mai vad. Tot ce a ajuns sa conteze este dusmanul poporului, statul, si urmele lasate de el: cronici false, o cultura de imitatie si de limba imprumutata, castele si nume pompoase.

Poporul roman fara stat mare are o cultura a lui proprie care era inca vie in secolul XX. Oamenii statului au vazut in asta primitivism in loc sa cada pe spate de uimire. Poporul roman a conservat o limba, un sistem legal (jus valachicum), traditii si obiceiuri din neolitic. Nici asta nu au fost pe placul oamenilor statului. Sistemul electiv al romanilor in loc sa fie vazut drept o forma a libertatii si demnitatii a fost socotit barbar: lor, le trebuia eternitatea machivalliana a puterii. Pina si in ziua de azi, dupa ce absolutismul nationalist a facut ravagii, transformind aculturarea si deznationalizarea in politica de stat, romani inca traiesc din Epir pina in Carpatii Padurosi si de la Tisa pina la Bug.

Nici un istoric, insa, nu se intreaba asupra acestei rezilieiente fara stat. In schimb, din Romania insasi, in doar 33 de ani, statul din Romania a reusit sa alunge 7 milioane de romani. Nici o putere de ocupatie nu ar fi reusit asa ceva. Dar starea de colonizare interna sub care statul din Romania ii tine pe romani a reusit performanta...

Natiunea romana va avea un stat de partea ei doar cind acesta va fi un stat mic. Dezetatizarea discutata in cea mai mare parte a acestui studiu vizeaza inclusiv dezetatizarea natiunii.

Am tratat recent acest subiect pe marginea scolii de la Izvoru Muresului, asa ca doar voi insera aici acele comentarii. Pentru context, refer cititorul la studiu (Teletype, rezumat Telegraph).

Nationismul. O noua functie a statului limitat sub globalism

Efectul celor de mai sus este intarirea natiunii. Nu demogagie, nu lozinci, nu un monopol etatic asupra natiunii. Ci o natiune, un popor cu adevarat puternic in integrala de invidizi, comunitati, asocieri voluntare. Acesta este nationalismul de stat mic.

Pentru un libertarian, vorbitul despre identitate si rolul statului in apararea ei poate parea cel putin ciudat. Asa a parut si pentru mine. Punctul de turnura l-a reprezentat emergenta, din 2020 incoace, a globalismului totalitar. Statele occidentale s-au intors impotriva propriilor cetateni fortind, pe o parte, renuntarea la identitatea nationala, si asumarea, tot fortata, a unui potpuriu de 'identitati pe puncte': rasiala, sexuala, areligiozitate, politic 'pinko' (pejorativ pentru stingism), apocaliptic-climatica, eugenista. Aceasta identitate-colaj este promovata nu doar la nivel statal, ci si supra-statat: UE, ONU, OMS, etc. In aceste conditii, miza libertatii s-a mutat la nivele nationale: factiuni populiste, libertare si identitare. Purismul 'teoretic' libertarian nu conteaza in fata acestor observatii empirice si a concluziilor care trebuiesc trase.

Este foarte posibil ca includerea functiei de aparare identitara sa conduca, in timp, la ceva asemanator (a nu se confunda patologia aceasta potentiala cu nationaletatismul, care a fost din start un fenomen de 'stat mare'). Dar, pina una alta, in lumina justificarii de mai sus (deriva globalist-totalitara), lucrul acesta imi pare necesar. Mai departe... cum e zicala, 'vedem noi cum trecem podul cind ajungem la el'.

Daca statul are un rost in ziua de azi in apararea identitatii fata de coroziunea ideologica globalista, atunci acesta trebuie exercitat in a. moduri fundamentale, pentru lucruri care conteaza covirsitor si pentru care asociativitatea civica este putin eficienta si b. prin modalitati indirecte.

Reamintesc, principiile generale care ar trebui sa guverneze actiunea identitara sint: a. interventionism minim, b. libertate maxima pentru romanii insisi, c. integrala poporului roman ii aduna pe toti cei cu un destin istoric comun, nu doar etnia romaneasca. La aceasta, adaugam lectia importanta invatata in urma Universitatii de vara de la Izvoru Muresului: d. nationalismul cu valoare este cel de la firul ierbii ('grassroot'), cel in care apararea, mentinerea si promovarea identitatii nationale revine indivizilor si asocierilor lor voluntare. In raport cu acesta, statul trebuie sa foloseasca cu parcimonie instrumentele (coercitive, prin definitie) de care dispune. Adica, mentinerea identitatii lor nationale este treaba romanilor insisi, statul fiind doar custodele ei fiduciar.

Modalitatile la care ma pot gindi sint enumerate in cele ce urmeaza.

1. Cercetare documentara si arheologica. Exemple.

Exemplu. Tabletele de la Sinaia reprezinta o istorie tullburatoare privind elita culturala intretinuta de stat in institutele sale pe banii romanilor. Teza falsitatii este in principal sustinuta (si nu in sens de 'autoritati' care se pronunta pro sau contra, ci ca baza evidentiara) de marturia lui Alexandru Vulpe. Aceasta a. este facuta de o parte direct responsabila si implicata, deci are valoare probatorie nula, b. are toate trasaturile unui 'cover-up', a unui discurs de acoperire, de scuzare, de justificare a breslei si de sine. Teza autenticitatii este sustinuta in principal de a. masivitatea industriala a resurselor necesare pentru producerea 'falsului', b. spectrul gigantic de competente necesare pentru a-l produce (de la istorie si lingvistica, incluzind aici inventarea plauzibila unei limbi necunoscute, trecind prin cele artistice si pina la metalurgie), c. lipsa oricaror indicii legate de triada criminalistica mobil-instrument-oportunitate.

Punind in balanta cele doua posibilitati, este mult mai probabil ca avem de-a face cu iresponsabilitatea clasei politice vis-a-vis de Carol I, de indolenta si nepasarea elitelor, combinate cu un grad de ascundere sub pres a problemei care explica, pe de o parte, lipsa de inregistrari si acte si, pe de alta parte, ignorarea istoriei de catre figuri intelectuale onorabile care ar fi adresat chestiune oricum ar fi stat cazul (de pilda, Parvan, pe care Vulpe il foloseste pentru a sustine falsul). Triada criminalistica e zero pentru 'table false' (in ciuda eforturilor de implicare de catre Vulpe a lui B. P. Hasdeu), si bine reprezentata pentru 'table adevarate'. Exista o singura crima probabila aici, anume cea a arheologiei institutionale, operind in dispret fata de propria profesiune, in scopul de a-si ascunde ignominia - nimic dn acestea nu sint surprize nici pentru observatorul roman de azi, nici pentru cel de ieri.

O abordare responsabila ar presupune: stabilirea unui grup de studiu international indepedent, format din istorici, lingvisti, filologi, arheologi, dealeri de antichitati, vinatori de comori profesionisti; investigatie de descoperire in arhivele BOR, institutii laice si manastirea Sinaia, arhivele PCR, ale Academiei Romane si a institutelor apartinatoare relevante acoperind perioada de la 1870 inainte; investigatia politieneasca a tuturor lucratorilor supravietuitori de la Institutul de Antichitati/Arheologie pina la nivel de personal de curatenie, pe cit de departe in trecut se poate; inregistrarea de declaratii legale sub juramint de la martori si persoane care au auzit/vazut ceva; publicitate la scara larga a societatii, inclusiv in diaspora, pe canale MAE si Interpol, pentru a obtine informatii despre tabletele lipsa, incluzind oferte de cumparare la preturi peste cele ale pietei de la proprietarii anonimi; folosirea MAE pentru a obtine ajutorul autoritatilor ruse pentru a verifica posibilelor ramificatii in Rusia si statele CIS, conform informatiilor provenite de la Vitalie Usturoi si din cartea lui Alexei Umnov-Denisov; o chemare la participare lansata prin internet si mass-media pentru idei noi, sugestii si eforturi de descifrare.

Acesta este cazul de identitate a romanilor de cea mai mare importanta. Dintre tentativele de descifrare, cea mai valida epistemologic si cu cel mare potential imi pare cea propusa de inginerul Florin Croitoru (despre metoda; YouTube). Aceasta descifrare indica o continuitate substantiala intre limba romana de azi si protoromana vorbita de geti. Toate tezele indoielnice ale romanizarii, ale etnogenezei poporului roman ar primi solutii consistente cu considerente teoretice mai solide. Ramificatiile pentru reconstructia istoriei vechi a Europei cu greu ar putea fi supraestimate.

Exemplu. In prezent, romanii au o istorie profund amputata, din care 'lipseste' aproape complet un mileniu! Cum asa? Spatiul românitatii, inclusiv al românitatii statale, este mult mai mare decit granitele teritoriale ale Romaniei de azi (Radu Baltasiu, YouTube). Unde este Imperiul Valahiei al Asanestilor (Ioan Asan Rosetti, documentar in 17 episoade, YouTube)? De ce slavii sud-dunareni de la est ('bulgarii') l-au acaparat cu totul? De ce, tot ei, au acaparat si exploateaza cu succes istoria getilor (Daniel Roxin, Valea Regilor, anunt documentar toamna aceasta), care sint mult mai importanti pentru noi decit dacii de manual? Unde este istoria ortodoxiei in Transilvania in Mileniul I (rotonda bizantina de la Alba Iulia,secolul X, ResearchGate, Alba24, care, dupa ce a fost descoperita, a fost reingropata timp de un deceniu!?).

Exemplu. La inceputul anilor 2000, in pripa 'adeziunii la UE', statul roman ne-a azvirlit in rindul natiunilor 'holocaustice'. Astazi, tirim dupa noi povara aceasta, copiii sint obligati sa invete despre ea la scoala (am fost eu insumi traumatizat in clasa a noua cind am invatat despre holocaust, fara ca atunci acesta sa fi fost 'made in Romania'), iar ei cresc in adulti rusinati ca sint romani. Astazi, exista legi care previn romanii sa isi comemoreze istoria, in bine sau in rau, cu dreapta judecata pentru fiecare eveniment, act sau inaintas. Astazi, constiinta istorica a romanilor este arbitrata de un institut al carui conducator apartine nomenclaturii ideologice comuniste, in timp ce autoritatea academiei romane este ignorata. Si, toate acestea, bazate pe o singura cercetare schimbatoare de perceptie, cea efectuata de Jean Ancel, sub egida Yad Vashem, in arhivele Romaniei si Basarabiei dupa caderea comunismului.

Nu aceasta este norma metodei si deontologiei (eticii) stiintei. Epistemologia stiintei cere: descrierea metodelor, a surselor, a protocoalelor; accesibilitatea larga si necenzurata a acestora; replicabilitatea rezultatelor de catre cercetatori independenti. Cind cercetarea angajeaza culpa colectiva si etichetarea unui intreg popor, standardele acestea atrag exigente si scrupulozitate inzecit multiplicate. Si atunci intreb: unde sint plutoanele de arhivisti, istorici, sociologi, antropologici, arheologi care sa scotoceasca arhivele pina la cel mai mic nivel local in Romania, Moldova, Ucraina, Rusia, Germania, pina la ultimele unghere, care sa parcurga pas cu pas locatiile pogroamelor, ale lagarelor, traseele armatelor si administratiilor? Exista cercetatori indepedenti (Gica Manole, Ion Rosca, Tesu Solomovici, s.a.) care, cu sacrificii doar de ei stiute, au incropit portiuni de cercetari credibile care nu concura cu versiunea oficiala. Aceasta este suficient pentru ca statul sa isi mobilizeze urgent toate resursele si sa isi puna la treaba cercetatorii platiti din taxele romanilor umiliti. Daca e sa ne rusinam, foarte bine - dar vrem sa fim siguri ca si avem de ce.

Cercetarea si documentarea istorica sint, dupa mintea mea, rosturi care revin legitim statului in era globalismului totalitar si salut decizia anuntata de George Simion in trecut de a face exact asta cind AUR va ajunge la putere.

2. Scutirea de taxe pentru contributii la actiuni identitare peste plafonul acelor procente meschine (2%) pe care romanii le pot aloca pentru sponzorizari. Chiar si la acest nivel, a fost posibila organizarea de arheologie finantata de public (Daniel Roxin, Aurora Petean). Daca acest plafon ar fi de 20% o mare de bani s-ar varsa in identitate. Si, cel mai important: alocarea banilor s-ar face liber, prin discernamintul romanilor insisi, prin alegerile lor individuale despre cum isi distribuie banii, nu prin competitia murdara din culisele puterii, de pe culoarele guvernului. Asa se obtine 'meritocratia', in acest domeniu specific, prin descentralizare si responsabilizare politica-administrativa punctual localizata.

3. Patrimoniul. O mare parte din patrimoniu trebuie transferat in grija administratiilor locale pe teritoriul carora se afla, in cooperare cu asociatii voluntare, stiu eu 'Iubitorii Pelesului", si cu firme locale care au un interes de participare directa in propasirea regiunii lor. Dar nu oricum, aruncindu-le cheltuiala enorma in brate, sau azvirlind cu fonduri, alocabile clientelar pe culoarele puterii. Administratiilor locale pe teritoriul carora se gasesc instalatii de patrimoniu, firmelor care se implica, asociatiilor care participa, suporterilor acestora trebuie sa li se recunoasca meritul nu in vorbe, ci prin taieri masive de impozite.

Aceasta discutie este extrem de la obiect azi, gind guvernul Ciolacu a anuntat, pur si simplu, inchiderea a zeci de muzee. Nu asa se fac lucrurile.

4. Exceptie de la regula minimalismului fundamental o fac comunitatile de romani care traiesc sub administratii statale alogene neprietene (Serbia, Bulgaria, Grecia), ostile romanitatii (Ucraina, Transistria) sau minoritare in Romania insasi (Covasna, Harghita, Mures). Odata cadrul interstatal clarificat prin eforturi diplomatice, principiile sint aceleasi, asa ca le voi discuta impreuna, grupindu-le sub rubrica 'interventionismului indirect': canalele intervenitioniste trebuie sa fie predilect indirecte, vizind cheltuirea de bani prin intermediul unor asocieri voluntare autentice.

In prima sa alocutiune din 19 august, dl. Simion trimitea la modelul interbelic, in care statul roman finanta scoli si platea profesori in comunitatile aromane din Balcani. Nu cred ca acest model trebuie urmat. Scopul primar al statului nu este intretinerea artificiala a limbii, educatiei si culturii romane in comunitati periclitate. Ci scopul statului este cel de a crea conditii ca limba, educatia si cultura romaneasca sa existe in aceste comunitatii intr-un mod autarhic, auto-suficient si auto-intretinut. Doar asa va fi vorba de o limba, educatie si cultura vii, nu muzeale. Comunitatile respective trebuie sa inceteze a fi in terapie intensiva si sa devina infloritoare. Principiul este acelasi ca in faimoasa butada despre diferenta dintre a hrani pe cineva cu peste si a-l invata sa pescuiasca. Statul va canaliza fonduri inspre acele forme asociative locale care pot sa duca la acest rezultat, civice dar in special afaceri locale doritoare sa sponzorizeze activitati educationale, culturale, de conservare a limbii; statul roman poate chiar ajuta firme romanesti doritoare de extindere in romanimea de peste frontiere, sau doritoare sa adopte scoli, camine culturale, etc., scutindu-le permanent de taxe. In fiecare caz, trebuie sa existe un protocol riguros de: a. verificare (vetting), b. control contabil (auditing) independent. Vor fi preferate firme sau asociatii cu o istorie probatorie de autenticitate si performanta, precum si cele care au prospecte bune de performanta. Intotdeauna vor fi fixate tinte temporale, evitind finantarea automata in perpetuitate si indiferent de rezultat.

Comunitatile romanesti periclitate, in Romania sau in lume, nu vor putea supravietui insular, izolate. Va fi incurajata integrarea lor in lumea de care apartin, cu stimulente pentru acele activitati care au ca efect indirect conservarea identitara.

Poate cazul e mai usor de facut aratind ce nu se face. Pentru aceasta, trimit la 'lista lui Hageanu' si la discutia asupra ei din sectiunea I.

In general, o politica de stat mic intelege rostul banilor, si de aceea accentul va cadea primar pe mentinerea identitara prin mijloace antreprenoriale - dar nu aruncarea, ca un nas de nunta beat, cu bani la problema, in dezinteres fata de cei care realmente suporta costurile, anume platitorii de impozite. Statul nu este un satrap cu putere discretionara asupra romanilor si a bogatiei pe care ei o genereaza.

In incheierea acestei sectiuni. Cum putem denumi sintetic cele de mai sus? Cuvintul pe care toata lumea il cauta s-ar putea sa fie nationismul. L-am gasit eu insumi, ca apoi sa descopar ca deja a fost propus. Nationism este separarea chestiunilor emotionale de identitate de pragmatica politica (Fishman, 1968). Cum propuneam, nationalismul de la firul ierbii inlocuieste nationalismul de stat, iar statul se ocupa strict de chestiunile practice ale natiunii, inclusiv apararea identitatii dupa regulile si in formele aratate. Multe din interventiile pe care le-am ascultat sprijina, implicit sau manifest, un astfel de concept. Din pacate, nationismul este practicat si de multe state 'mari' din Africa si Asia, deci calificarea 'nationismul de stat mic' este necesara. Cautam mai departe conceptul sintetic perfect.

Principii generale ale guvernarii limitate

Pentru toate aspectele care nu pot in principiu sa fie acoperite, exista citeva reguli generale care functioneaza drept ghid ('rules of thumb').

Guvernarea limitata este guvernarea in vederea libertatii

1. Statul trebuie dat inapoi si puterea restitutita romanilor. Devizele de actiune potrivite sint 'stat mic, popor puternic'. Si: 'popor liber, stat puternic'. In fine: 'libertatea face putere' (trimitere la 'unire' care ar avea acest efect, dar nesutinut empiric). Puterea unui stat nu se masoara prin capacitatea lui de a-si zdrobi propriul popor. Puterea lui se exprima prin capacitatea de a apara libertatea poporului impotriva celor care vor sa il impileze: din afara sau dinauntru, candidatii mereu activi la uzurparea ei.

Pentru a face orice consistent cu aceasta deviza, in primul rind trebuie schimbata optica 'managerial-tehnocratica' cu una umanista, poporana si libertara (vezi document 'Contracultura').

Inainte de orice, libertatea este un sentiment: acesta trebuie in primul rind recuperat si clarificat interior. Cei care se vad in continuare ca manageri 'mai buni' ai statului, mai 'onesti' sint sub o tripla iluzie de putere: ei nu vad puterea corupatoare a statului; ei nu inteleg principiul fundamental de antiselectie valorica operativ in stat; ei nu accepta ca ei insisi sint supusi acestor forte si pasibili de coruptie. Oricine nu vede aceste trei lucruri, mai devreme sau mai tirziu, cu cele mai 'bune intentii' declarate, vor ajunge sa faca rau (vezi mai sus, 'tirania bunelor intentii'; vezi mai jos, 'pentru binele tau').

De luat aminte la Trump, un om de o forta interioara rarissima, si care a fost infrint de birocratie si statul adinc. Si el a vrut doar sa reformeze statul. Nu a avut un concept de 'stat mic'. A incercat sa isi aduca oamenii lui, si multi l-au tradat. A incerca sa lucreze cu birocratia existenta si considerata inofensiva, dar care l-a sabotat neintrerupt.

La noi, cum am mai relatat, Andrei Plesu, cind a luat prima data sub conducere ministerul de externe, i s-a reprosat de ce nu da afara vechea birocratie. In stil caracteristic dar foarte la obiect, a spus 'eu nu stiu nici macar de unde se stinge lumina'.

2. Statul mare nu e rau datorita oamenilor rai care il conduc: statul mare face oameni rai din oameni buni. Sefii buni nou numiti in locul celor actuali vor fi asaltati de armate de lacuste, de lachei, de profitori, care toti vor disimula si vor pretinde. Din slabiciune de caracter, din naivitate si credulitate, oamenii noi nu vor izbuti sa opreasca hemoragia de bani, resurse, timp si energie umana pe le incheieturile sistemului. Unii vor lupta, si se vor inrai datorita ineficacitatii actiunilor lor.

Apoi, aminte la lordul Acton: puterea corupe (acton.org, 'Studiu - puterea corupe chiar şi persoanele oneste', EpochTimes Romania). Multi dintre oamenii noi care au fost onesti pentru ca nu au fost testati inca, nu au avut prilejul de a se corupe, vor fi incercati ca niciodata odata ajunsi la putere. Ce fel de sfinti ar trebui numiti in functii astfel incit puterea coroziva a puterii, daca imi permiteti butada, sa nu se manifeste? Nimeni nu poate garanta caracterul. Nu exista teste de cinste, nu exista structuri cerebrale vizibile la fMRI care sa evidentieze morala si prin care sa fie selectat personalul. Singura modalitate de a pastra oamenii onesti este de a le da cit mai putina putere asupra altora.

Trebuie scapat de obsesia 'oamenilor onesti' prin intelegerea fundamentala ca orice sistem bine alcatuit nu depinde de persoanele care il conduc/populeaza. Obiectivul trebuie sa fie nu 'managementul statului' ci crearea unei arhitecturi de stat care sa fie imuna la calitatea oamenilor. Si doar un stat mic, in care cele mai multe functii sint inapoiate oamenilor, si apoi inarmat cu numeroase bucle de control redundante, descentralizate si diseminate, operind la nivel in primul rind 'de jos' si local, poate realiza asa ceva. O asemenea arhitectura este anti-fragila (Nicholas Taleb). Statul 'puternic', cum multi il vor, inseamna stat mic, si mai inseamna popor liber.

Un stat ramine moral doar daca are putina putere. Puterea apartine de drept poporului, oamenilor, si tot ceea e azi, prin rapt, in miinile statului, trebuie sa ajunga inapoi in miinile lor.

Minimalismul constringerii: toate lucrurile bune nu vin cu forta

3. Statul 'mic' nu inseamna cu 'mai putini' angajati in multe ministere, etc. Nu inseamna 'optimizare', 'eficienta' unui aparat statal gigantic, sub conducerea unei tehnocratii luminate si/sau indrumarea unui rege-filozof (aminte, Andrei Marga si emulii). Nu inseamna inlocuirea unei 'gasti' conducatoare cu alta pretins mai buna: cei mai buni oameni sint rapid corupti, eliminati sau ineficientizati de structuri corupte prin natura lor. Asa sint structurile redistributive, care iau de la unii cu forta, pentru a da altora in contul pierderii autonomiei lor; cistiga doar 'omul din mijloc', cel cu puterea redistributiva (vezi mai sus, 'Banii altora si coruptia'). Micimea se refera la doua aspecte: a. modalitatea de actiune bazata pe abtinere, pe auto-limitare si disciplina neinterventionista. b. restringerea spectrului sau de functii, ce e de latitudinea statului si ce nu.

Abtinerea de la actiune legislativa se intelege usor daca ne uitam la activismul legislativ: ca sa se afle in treaba, justificindu-si astfel existenta si privilegiile, ca e judicios sau nu, atit guvernul (prin ordonante de urgenta) cit si parlamentul abuzeaza de puterea de a legisla. Pletora de legi nu se mai termina, stufosenia lor a devenit de nepatruns, intentia lor e ascunsa sub verbiaj inselator. Politicienii ar trebui platiti asemeni doctorilor in Grecia antica: doar atita timp cit esti sanatos, adica atunci cind doctorul nu avea practic nimic de facut decit sa mentina sanatatea. A nu face nimic este o arta neapreciata in era autopromovarii competitiv-democratice (Zugzwang) [ed. ult., 2024.04.10. Vezi aplicatie in acest comentariu: "Inteligenta politica, pe de alta parte, inseamna sa stii ca de cele mai multe ori Bine e sa nu faci mai degraba decit sa faci, arta de a nu actiona (Zugzwang), de a te abtine legislativ, de a nu folosi puterea orbeste pentru orice [...]. Dar asta prespune, pe linga inteligenta, auto-disciplina si caracter moral, care si el prespune maturizare (vezi stadiile evolutiei morale Kohlberg; aplicatii ilustrative aici, aici, aici)"; cauta si aici de fata].

Restringerea spectrului de functii se refera la colonizarea tuturor receselor vietii de catre stat.

Aici nu intra in primul rind ingineria comortamentala (fumat, vorbire, sentimente), relativ recente in practica etatista occidentala, ci functii pe care statul le-a acaparat de la indivizi si de la asocierile lor treptat, inca din secolul XIX: educatie, sanatate, asigurari (discutate in alta parte in text).

Apoi, abuzare unei functii pe care Adam Smith a permis-o, si anume implicarea statului in lucrari de folos public care nu ar putea fi realizate cu succes de asocierile de afaceri private (de exemplu, caile ferate). Incepind cu justificarea keynesiana din anii 1930, in decursul timpului, abuzul acestei functii a dus la ceea ce cunoastem din ziua de azi, anume capitalismul de stat: intreprinderi si corporatii cu participarea statului, mai cunoscuta sau nu, de pe pozitii majoritare sau minoritare. Acest fenomen este specific capitalismului corporatist discutat mai sus ('Dezetatizarea', punctele 2, 3) si analizat in alta parte ('Dl. Piperea merge la Bruxelles. Capitalismul corporatist sub lupa', Teletype).

4. Statul trebuie sa abandoneze complet ingineria comportamentala si utilizarea de imbolduri (incentives), pozitive (morcovul) sau negative (bita) in a 'dirija' comportamentul indivizilor: neutralitatea statului in privinta alegerilor de viata sau non-partizanatul statului, acesta este principiul si el este extrem de puternic.

Principiul neutralitatii statului va permite evitarea implicarii statului in chestiuni atit de variate precum legebetismul, antisemitismul, dar si moderarea unor pozitii exploatabile de catre nationalismul oportunist si incendiar. In toate aceste cazuri, principiul neutralitatii permite evitare situatiei neinvidiabila de a se plasa pe pozitii de substanta, vulnerabile si atacabile, cu mentinerea pe pozitii procedurale (vezi 'Schimbare de pozitiei la AUR', I, II, Postscript, mai ales I; punct de intrare Telegram). Nu este necesara interzicerea propagandei LGBT pentru ca 'romanii sint heterosexuali'. Da, unii sint, altii nu sint. Este suficienti ca statul sa isi auto-limiteze participarea in astfel de controverse, interzicind propaganda prin intermediul institutiilor sale, sau in zonele de viata publica aflata sub jurisdicatia sa (invatamint, in ziua de azi). Restul, dezbateri, ideologii, este treaba culturii. Statul trebuie sa fie mai presus de mode ideologice. Singura treaba a statului este sa nu criminalizeze selectiv comportamente: nici un comportament, sexual, religios, nici o expresie de constiinta nu este favorizata sau inhibata. 'Legile urii' sint niste aberatii misantropice: trebuie sa avem incredere in oameni. Cei mai multi oameni, evita sa se exprime dusmanos si chiar lasa de la ei pentru a mentine o atmosfera pasnica si amiabila; cele mai multe publicatii, cum deja se intimpla, isi modeleaza propriul spatiu discursiv si introduc criterii a ceea ce e acceptabil si ceea ce nu e. Asa e normal si asa e firesc. Da, nu toti fac asa: dar nu este treaba statului nici sa schimbe natura umana, nici sa aduca raiul pe pamint. Tot ce e bun si durabil se obtine fara forta. Constringerea scade valoarea comportamentelor, care inceteaza sa mai fie morale, devenind doar conformiste. Nu ne dorim o populatie romaneasca conformista, ci un popor de romani liberi, mindri si care isi gasesc masura intre asertivitate si amiabilitate. Numeroase asa-zise 'crime' azi, sint din categoria 'fara victima' ('victimless crimes'), fiind imposibil de stabilit un prejudiciu material sau fizic adus cuiva. Cit despre prejudiciile morale si emotionale, acestea nu sint de resortul statului.

In orice conditii, pozitia neutralitatii existentiale a statului este cea mai puternica si ea va avea mai multi aderenti decit oricare din pozitiile polarizate ideologic, oricit de zgomotoase ar fi acestea. Este singura pozitie care poate genera o majoritate solida, deci stabilitate democratica. De asemenea, presiunile interne sau externe in a determina statul sa adopte parti-pris-uri vor fi usor denuntate ca urmarind scopuri anti-democratice si destabilizatoare. Criticii vor trebui invatati ca astfel de principii sint adevaratele valori, axiologia politica autentica, si nu folosirea aparatului de stat, a constringerii, pentru scopuri de propaganda existentiala sau comportamentala. Oficialii din partide trebuie instruiti sa isi tina limba in friu, si sa nu nu avanseze opiniile lor personale ca vederi ale partidului/statului. Daca e ceva de educat care se poate (spre deosebire de cinste), asta e.

Libertate cu voie de la imparat

Principiul discutat aici este o variatie mai relevanta contemporan a vechii distinctii dintre libertatea negativa si cea pozitiva (ed. ult. Isaiah Berlin, in romaneste pdf, comentariu Rothbard; multumiri unui corespondent pentru reamintire). Pe scurt, libertatea negativa inseamna ca tot ce nu e specific interzis de lege este permis. Reciproc, libertatea pozitiva inseamna ca tot ce nu e specific permis de lege e interzis. Un exemplu. La un moment dat, am avut nevoie de o notarizare ceva mai atipica. Primul notar la care am intrat a refuzat sa o faca motivind ca 'nu ni s-a spus ca putem face asa ceva'. Har Domnului cu economia cit de cit libera. La usa urmatoare, notarul a verificat actele aduse pentru conformitate si mi-a scris notarizarea in termenii solicitati de destinatar. Refuzul primului notar este in conformitate cu libertatea pozitiva. Serviciul celuilalt, in conformitate cu cea negativa: nu era nimic ilegal in cerere, doar nefamiliar.

Libertate pozitiva este 'libertatea cu voie de la imparatie'. E treaba statului sa gindeasca ce si cum e permis oamenilor sa faca, acestia iau act de directiva si se conformeaza. Libertatea pozitiva e de fapt o permisiune de actiune. Ea restringe enorm spectrul inventivitatii si creativitatii umane, al noutatii folositoare si, in definitiv, al vietii amuzante. Libertatea negativa da friu liber energiilor creatoare. Ea nu interzice decit un singur lucru: deschiderea ostilitatilor. In termeni tehnici, se numeste 'principiul de non-agresiune'. Dupa cum se vede, nu agresiunea e interzisa, ci initierea ei. Agresiunea e permisa in scop de auto-aparare. Agresiunea, o functie naturala care e sub-sistem in numeroase manifestari umane (de pilda sexul, competitivitatea, concurenta, emulatia si realizarea, creatia). Daca ceva deosebeste statul de orice alt aranjament, este monopolul (adica exclusivitatea) asupra violentei. Acest drept unilateral a devenit atit de obsesiv ranforsat de stinga 'progresista' incit tot ce iese din zona ingusta a comportamentelor soporifice, anestezice (temperamentul coleric, tipul de personalitate extravertit, etc.) au ajuns sa fie penalizate. 'Spatiile sigure' ('safespaces'), cultura 'fulgi de nea' ('snowflakes', adica tipuri umane care se 'topesc' cind aud pasiune sau entuziasmul in voce sint expresii ale tendintei. Dar si, deosebit de grav, restringerea dezobedientei civile 'permisibila' la 'spatii desemnate' ('designated spaces') doar in interiorul careia ea este legala.

Pentru binele tau

Toate aceste restringeri ale libertatii reale (prin permisivitate 'pozitiva') sint intotdeauna prezentate ca a fi 'pentru binele tau'. Americanii au o maxima care surprinde asta: "cele mai spaimoase cuvinte in limba engleza sint 'vin din partea guvernului si ma aflu aici ca sa ajut'" ("The most scary words in English: 'I am with the government, and I am here to help'").

Statul premodern se lansa in forme spetaculare de pedepse: tortura si executia publica ca prime exemple (Michel Foucault, 'Supraveghere si pedeapsa'; traducere romana, pdf). Frica si cruzimea erau forme de preventie ('detterence'). Statul modern si mai ales cel democratic nu sint nici mai blinde, nici mai putin crude si nici mai neviolente: suma de cadavre produse in secoul XX de regimuri democratice si 'populare' este probabil mai mare decit tot mormanul adunat in istoria anterioara... Ele doar prefera sa ascunda violenta: ele practica asa numitul stil 'pasiv-agresiv'. Tipologia pasiv-agresiva nu ofenseaza pe fata, ci prin birfa, calomnie pe la spate, pe ascuns, si prin minciuni. Statul democratic pasiv-agresiv face la fel. Ultima oara cind Statele Unite au declarat fatis razboi a fost al doilea mondial. In zilele noastrea, Occidentul este virit pina-n git in razboi cu Rusia, dar prin asmutirea intermediarului Ucraina ('proxy war', razboi prin intermediar).

Statul modern, in mod manifest de la Frederick II incoace (vezi 'prusianismul') se pretinde a fi 'binevoitor'. De la Bismarck a devenit 'furnizor'. Eu am numit aceasta trasatura 'altruism de stat' (Teletype). Iar azi, statul altruist este in ruine. In mod indisputabil din 2020 (covid) incoace, el si-a dar arama pe fata.

Extrasele de mai jos sint in linie cu observatii pe care le-am facut repetat in studii (mai sus, capitolul Principii generale ale guvernarii limitate, in special sectiunea 'Minimalismul constringerii: toate lucrurile bune nu vin cu forta' si urm.) sau comentarii (vezi sinteza 'Falimentul conservator', in special sectiunile Idolatria statului, Conservatorii confunda statul cu tara si Valori conservatoare fara constringere). Traducere automata TWP corectata.

Libertatea Hayekiană și statul prădător

Wanjiru Njoya, Mises.org via Lew Rockwell, 2024.08.05

... În „Constituția Libertății”, Friedrich Hayek subliniază maleabilitatea cuvântului „libertate”, explicând că „în statele totalitare libertatea a fost suprimată în numele libertății”. Desfăşurat în acest fel, conceptul de libertate ar putea însemna orice, inclusiv chiar opusul său: constrângerea. Hayek scrie:

„Nu există nici o limită a sofismelor prin care atracțiile cuvântului „libertate” pot fi folosite pentru a susține măsuri care distrug libertatea individuală, nici o limită la trucurile prin care oamenii pot fi îndemnați, în numele libertății, să renunțe la libertatea lor. Cu ajutorul acestor echivocuri, noțiunea de putere colectivă asupra circumstanțelor a înlocuit cea de libertate individuală și în statele totalitare libertatea a fost suprimată în numele libertății.”

... Hayek își propune să arate de ce această viziune [pozitiva] asupra libertății este greșită și de ce erodează în cele din urmă libertatea individuală prin confundarea capacității sau puterii de a urmări obiective politice cu idealul libertății. Libertatea în viziunea lui Hayek nu este urmărirea sau satisfacerea pozitivă a preferințelor politice; este un concept negativ care denotă absența constrângerii:

„[Libertatea] devine pozitivă doar prin ceea ce facem din ea. Nu ne asigură de vreo oportunitate anume, ci ne lasă pe noi să decidem cum folosim circumstanțele în care ne aflăm.”

Hayek subliniază, de asemenea, că libertatea nu devine lipsită de sens pur și simplu pentru că nu ne plac rezultatele pe care le produce:

„Așadar, nu este un argument împotriva libertății individuale că aceasta este adesea abuzată. Libertatea înseamnă neapărat că se vor face multe lucruri care nu ne plac. Credința noastră în libertate nu se bazează pe rezultatele previzibile în circumstanțe particulare, ci pe convingerea că, în general, va elibera mai multe forțe pentru bine decât pentru rău.”

... Un exemplu de ceea ce are în minte Hayek ar fi oamenii care își folosesc libertatea pentru a se deda la distracții periculoase, imorale sau nesănătoase. Poate că nu ne place, dar totuși le apărăm libertatea de a face propriile alegeri. Hayek subliniază, de asemenea, amploarea libertății individuale, deoarece include libertatea de a urmări orice obiective pe care un individ le poate aprecia. [...] Hayek apără un concept larg de libertate individuală, ale cărui limite apar doar la limita libertății altei persoane. Aceasta înseamnă că nu există libertatea de a se asocia cu cineva care nu dorește să se asocieze cu noi, deoarece asta ar încălca libertatea acelei persoane.

... Rothbard [subliniază că] recurgerea conservatoare la interdicții este incompatibilă cu libertatea: „În afară de alte argumente solide împotriva moralității impuse (de exemplu, că nici o acțiune care nu este liber aleasă nu poate fi considerată „morală”), este cu siguranță grotesc să încredințezi funcția de gardian al moralității publice celui mai extins grup criminal (și, prin urmare, cel mai imoral) din societate – statul.”

5. Totalitarism inainte si apararea libertatii

De prin 2016-8 incoace si mai ales de la al doilea mandat Iohannis (2019) si covid (2020), asistam la o armare legalista ('legal weaponization') represiva a statului impotriva romanilor: vaccinarea obligatorie (2017, 2020, 2021, reculat in 2023), eviscerarea referendului pentru familie (2018-2021, septembrie 2023), rapirea copiiilor de catre stat (2017, 2023 PLX145), libertatea de constiinta (Ciolacu la introducerea 'istoriei evreilor'; Rog, vezi in Teletype, 'Rog gone rogue. Adevaruri despre manipulare'), anularea proprietatii asupra banilor proprii (restrictii cash).

Libertatea romanilor nu este iubita de statul din Romania care a declarat pe ascuns razboi impotriva ei. Nu este doar cazul lor.

Asistam la un proces descris de Thomas Jefferson in preambulul Declaratiei de Independenta:

Prudenţa învaţă, într-adevăr, că guvernele stabilite de mult timp nu trebuie să fie schimbate din motive neînsemnate şi trecătoare şi experienţa tuturor timpurilor a arătat, într-adevăr, că oamenii sunt mai dispuşi să tolereze rele suportabile decât să-şi facă dreptate ei înşişi abolind formele cu care sunt obişnuiţi. Dar când o suită lungă de abuzuri şi deposedare neautorizată şi ilegală de drepturi, tinzând invariabil la acelaşi scop, dovedeşte intenţia de a-i supune despotismului absolut, este dreptul lor, este îndatorirea lor să respingă un astfel de guvern şi să asigure noi garanţii securităţii viitoare. (traducere de aici, sursa neindicata; original angleza, tot acolo pdf, html Gutenberg).

Cit de lunga este 'suita de abuzuri' pe care oamenii le indura, cite 'rele' sint 'suportabile', de cite 'dovezi' are fiecare nevoie - acestea sint lucruri indecidabile.

Dl. Piperea a avertizat repetat ca totalitarismul este doar la o fractiune distanta (2021, 2021, 2021, 2022, 2022-2023). Dupa judecata mea pe cit de judicioasa imi sta in putinta, indepedenta, venind pe alte cai metodologice, impartasesc aceasta vedere. Si tot ca el, cred ca totalitarismul va esua (ultimul para). Dar, in proces, va fi generata enorma suferinta si stricaciune. Romanii pot scurta perioada de intuneric care se asterne in fata daca tin ochii pe tinta si nu se isi lasa atentia purtata pe cai laturalnice care sa ii dezbine ('Dezbinarea romanilor. Bigotismul micilor diferente', Teletype).

Protectia constitutionala a libertatii: carta libertatilor

Recent, la prima intilnire a Platformei Romania Cetatenilor, Adrian Severin propunea intilnirea unei Constituante care sa rescrie Constitutia Romaniei. Acesta ar fi un lucru bine-venit datorita conditiilor pe sponci in care ea a fost compilata dupa revolutie.

Dar exista si o alta cale pentru consfintirea libertatilor romanilor, printr-o 'Carta a Libertatilor' care sa fie atasata constitutiei actuale. Aceasta a fost calea americanilor in 1789, la adoptarea constitutiei lor, la sase ani dupa incheierea razboiului de indepedenta. Factiunea antifederalista, care sustinea puterea statelor fata de federatia care le include, a considerat ca constitutia nu ofera suficiente garantii libertatii americanilor. Primele 10 amendamente la aceasta constituie 'The Bill of Rights', 'Carta Drepturilor' care face exact acest lucru (Wikipedia). Carta este indreptata specific impotriva abuzului de putere de catre guvernul federal si reprezinta recunoasterea faptului ca relatia dintre stat si indivizi/societate este una de opozitie si, uneori, confruntare. Cum spusese Thomas Jefferson, autorul Declaratiei de Indepedenta si al treilea presedinte al Statelor Unite, 'copacul libertatii trebuie udat din cind in cind cu singele tiranilor si al patriotilor' ('Copacul libertatii', Teletype). Al doilea articol din 'Carta Drepturilor' asigura exact acest lucru: 'O militie bine organizata fiind necesara pentru securitatea unui stat liber, dreptul poporului de a poseda si de a purta arme nu va impietat'.

'Carta Libertatilor' ar contine in principal cele 8 puncte discutate anterior, vizind imposibilitatea derivei statului limitat catre un stat mare/totalitar.

Protectia paraconstitutionala a libertatii: neascultatea civila, spiritul de razvratire, autoapararea, si inarmarea romanilor

Citeva 'propozitii esentiale despre stat' de desprins din discutia de fata pot fi gasite aici (Teletype). Numarul 7 spune 'Prin cele de mai sus, statul este impotriva societatii. Cu aceasta constatare a inceput libertatea moderna si aceasta este prima lectie pe care romanii de azi trebuie sa o invete'.

Un stat liber, nu va contesta niciodata asta, asa cum o afirma in clar si 'Carta Drepturilor'. Pentru impilarea eficienta a poporului, primul lucru necesar este dezarmarea lui. Asa au ajuns romanii sa onoreze furca, coasa si toporul. Uneltele au fost folosite ca arme pentru ca din acestea nu le era ingaduit sa aiba (rezumat al starii curente a lucrurilor). Tot dintr-o unealta, probabil, a derivat si falxul dacic (secera, pentru cel scurt; posibil coasa pentru cel de doua miini). Acest lucru nu mai trebuie sa se intimple. Romanii trebuie sa se inarmeze usor, fara birocratie, cu respectarea privatismului, anonim, fara urmarire si inregistrare. Libertatea devolta responsabilitatea si principialitatea. Dar pentru inceput, vor trebui gindite forme educationale privind etica auto-apararii, auto-restringerea, rezistenta la provocare, utilizarea responsabila ca solutie de ultim resort cind pericolul letal e clar prezent.

Unul dintre punctele remarcabile in programul AUR vizeaza pregatirea voluntara a romanilor pentru auto-aparare, in adaos la armata profesionista (capitolul 15). Nu sint mentionate pe nume militiile populare, nici libertatea inarmarii. Am corectat asta in comentariul meu (vezi al treilea document al acestui triptic).

Libertatea de a poseda si purta arme nu este o garantie suficienta ca libertatea va fi pastrata: dar este o conditie necesara pentru aceasta. Dovada este in statul american de azi, ajuns pe muchia prapastiei. Tendinta naturala a statului este sa creasca si in marime si ca puteri rapite poporului. Statul limitat nu este usor de obtinut, dar nici usor de pastrat. Cum a raspuns Benjamin Franklin intrebat de cetateni la iesirea de la Conventia Constituanta, 'ce fel de guvern au creat delegatii': 'o republica, de veti putea sa o pastrati'.

Au trecut 33 de ani de la Revolutie si libertatile cistigate ne scapa pintre degete... Ar trebui sa luam aminte, de dragul copiiilor, pe care nu dorim sa ii vedem din nou in strada infasurati intr-un tricolor cu gaura.

--- 0 ---

Nu pot promite ca un partid sau o miscare care isi asuma cele de fata va cistiga in 2024. Dar cred ca pot promite ca ele vor cistiga constant aderenti si, cel mai important: daca vremurile se intorc tulburi peste masura, ele vor creste si in conditiile cele mai vitrege: opozitie permanenta, rezistenta la ilegalizare si clandestinitate. Nimic nu poate rezista mesajului libertatii si identitatii corect mixate, cu picatura de transcendenta umil masurata. Dintre posibilitatile cvasi-infinite ale spatiului semanticii politice, aceasta este combinatia de imunizare la totalitarism, tehnocratism, elitism, tiranie, dictatura, utoritarism, despotism. Poporanismul libertar (vezi documentul 'doctrina').

Chiar si dupa toate acestea, vor ramine destui care sa obiecteze 'da, dar...'. Ceea ce ei urmaresc, este preluarea statului, ascunsa sub intentii de 'reformare', etc. 'Folosirea statului pentru a face bine' este soapta ademenitoare a lui Sauron ('Stapinul inelelor'). Ei nu ne intereseaza. Convingerea mea este ca argumentele si ideile adevarate vor fi descoperite independent. Oricine care este animat de spirit public, de aspiratia de libertate, de bun simt, si care va sacrifica timpul necesar pentru a trece prin probleme, va ajunge la aceleasi concluzii.

In cel mai rau caz, punctele si principiile marcate aici vor ramine ca etalon al demagogiei politice. Cita vreme ele ajung la cunostinta romanilor, nici o invocare a 'libertatii' fara adresa substantiala la acestea nu va fi posibila. Aceaste puncte de doctrina sint pentru apararea romanilor contra celor care vor sa ii 'abureasca' ('gaslight'; Wikipedia, Telegram discutii in context).

(*) Fotocredite: 'Etatistii', The New Yorker. Leviatan vs. Frankenstein, Leviathan, LibertarianIdeal, indisponibil, via DuckDuckGo; Frankenstein, Matthew Lacey, Artist.com (editate de mine). 'Capat de linie', Financial Sense. 'Sfirsitul statului keynesian', Mises Circle Houston, 2010 (editat de mine). Gregor Gysi, 2015 poster, captura ecran FaceBook.

[1] ^ "I seek to trace the novel features under which despotism may appear in the world. The first thing that strikes the observation is an innumerable multitude of men all equal and alike, incessantly endeavoring to procure the petty and paltry pleasures with which they glut their lives. Each of them, living apart, is as a stranger to the fate of all the rest—his children and his private friends constitute to him the whole of mankind; as for the rest of his fellow-citizens, he is close to them, but he sees them not—he touches them, but he feels them not; he exists but in himself and for himself alone; and if his kindred still remain to him, he may be said at any rate to have lost his country. Above this race of men stands an immense and tutelary power, which takes upon itself alone to secure their gratifications, and to watch over their fate. That power is absolute, minute, regular, provident, and mild. It would be like the authority of a parent, if, like that authority, its object was to prepare men for manhood; but it seeks on the contrary to keep them in perpetual childhood: it is well content that the people should rejoice, provided they think of nothing but rejoicing. For their happiness such a government willingly labors, but it chooses to be the sole agent and the only arbiter of that happiness: it provides for their security, foresees and supplies their necessities, facilitates their pleasures, manages their principal concerns, directs their industry, regulates the descent of property, and subdivides their inheritances—what remains, but to spare them all the care of thinking and all the trouble of living?

Thus it every day renders the exercise of the free agency of man less useful and less frequent; it circumscribes the will within a narrower range, and gradually robs a man of all the uses of himself. The principle of equality has prepared men for these things: it has predisposed men to endure them, and oftentimes to look on them as benefits.

After having thus successively taken each member of the community in its powerful grasp, and fashioned them at will, the supreme power then extends its arm over the whole community.

It covers the surface of society with a net-work of small complicated rules, minute and uniform, through which the most original minds and the most energetic characters cannot penetrate, to rise above the crowd. The will of man is not shattered, but softened, bent, and guided: men are seldom forced by it to act, but they are constantly restrained from acting: such a power does not destroy, but it prevents existence; it does not tyrannize, but it compresses, enervates, extinguishes, and stupefies a people, till each nation is reduced to be nothing better than a flock of timid and industrious animals, of which the government is the shepherd. I have always thought that servitude of the regular, quiet, and gentle kind which I have just described, might be combined more easily than is commonly believed with some of the outward forms of freedom; and that it might even establish itself under the wing of the sovereignty of the people." [Alexis de Tocqueville, Democracy in America, vol. 2, cap. VI,, pp. 318-9 in editia mea, Vintage 1990]

[2] ^ ^^ Aceast 'bricolaj' (tinckering) monetarist e menit sa contracareze ciclul 'boom-bust' discutat ulterior in text, prezis de scoala economica austriaca ca ducind la un colaps monetar hiper-inflationist 'crackup boom' final, urmat de implozia financiara. Dintr-un comentariu privat (2023.05.03), cind o noua mini-criza bancara survenise in prima parte a anului:

[corespondent: "...in sistemul bancar... lucrurile încurcate... o bancă salvează/înghite pe alta... acum se clatină 'sistemul'... marea problemă este dacă 'se aprinde'. Apoi este ca la domino…"]

[$] Conform modelului scolii austriece al unui 'crackup boom', 'focul de artificii' al colapsului monetar hiperinflationist. Un 'crackup boom' este usor de prezis prin aplicarea teoriei la contextul real (analiza praxeologica) dar, ca orice lucru care tine de piata, imposibil de prezis ca timp al ocurentei. Posibilitatea a fost foarte prezenta cu ocazia crizei financiare 2008-2012, si inca este. Sub suprafata inginerizata financiar a lucrurilor, s-ar parea ca 'problemele au fost rezolvate' (sentiment caruia ii da expresie comentariul) dar nu este asa. Realitatea monetara nesustenabila continua sa erodeze fundatia bancara din lumea occidentala, pina cind ea va evada din 'calculatorul care o tine captiva'. Un 'crackup boom' este un proces haotic, cu elemente stocastice. Alunecarea pe panta aceasta poate incepe oricind iar odata procesul antamat, controlabilitatea lui scade vertiginos si derularea e rapida.

Outis

Telegrame https://t.me/unaltnimeni

Discutii https://t.me/miza2024

Microblog Teletype https://teletype.in/@unaltnimeni